Deliberând asupra recursului de faţă , constată :
1.) – Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Constanţa sub nr.38227/212/2009 din 2.12.2009 reclamanta SC X SA a solicitat emiterea unei ordonanţe care să cuprinsă somaţia de plată a sumei de 616,28 lei – preţ servicii telefonie, a penalităţilor convenţionale de 0,5% pe zi întârziere de la scadenţa fiecărei facturi până la data plăţii efective a preţului şi dobânda convenţională legală aferentă preţului, cu cheltuieli de judecată.
2.) – Motivarea acţiunii
2.1.) – În fapt reclamanta a susţinut că în baza contractului încheiat cu pârâta la data de 08.03.2008, a prestat în beneficiul acesteia servicii de telefonie în valoare totală de 616,28 lei , rămasă neachitată , deşi scadenţa convenită a fost depăşită, iar preţul serviciilor însuşit.
2.2.) – În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art.969 Cod procedură civilă şi art.46 Cod comercial.
3.) – Întâmpinarea
Pârâtul a formulat întâmpinare conform art.115 – 118 din , invocând excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa ( fila 22) .
4.) – Modificarea cererii
La termenul de judecată din 5.03.2010 , reclamanta a depus la fila 20 dosar o cerere prin care a solicitat judecarea acţiunii pe calea dreptului comun.
5.) – Soluţia Judecătoriei Constanţa
Prin sentinţa nr.13.861 din 28.05.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale , invocată prin întâmpinare , dispunându-se prin consecinţă declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău , conform art.158 în referire la art.5 din Codul de procedură civilă.
6.) – Înregistrarea cauzei pe rolul Judecătoriei Buzău
Urmare declinării dispuse cauza s-a înregistrat la Judecătoria Buzău sub nr.11289/200/2010 din 19.08.2010 , fixându-se prim termen de judecată la 9.12.2010.
7.) – Soluţia instanţei fondului
7.1.) – Prin sentinţa nr.1.349 din 17.02.2011 pronunţată de Judecătoria Buzău s-a admis în parte acţiunea formulată , pârâtul fiind obligat să plătească reclamantei suma de 616,28 lei reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă conform facturilor nr. VDF18404912/14.04.2008 şi nr. VDF20441513/14.05.2008 şi a sumei de 616,28 lei reprezentând penalităţi de întârziere convenţională aferente acestor servicii, cu 206,06 lei cheltuieli de judecată.
7.2.) – Hotărând astfel, instanţa fondului a reţinut în fapt şi în drept :
”Între reclamanta X SA şi pârâtul Ş. M. s-a încheiat contractul seria Y nr. Z din data W (filele 7-13, dosar nr. 38227/212/2009), prin care pârâtul şi-a exprimat acordul cu privire la condiţiile generale menţionate la art. 1-17 din contractul de servicii prestate de X SA anexate, în care se prevede că plata serviciilor se face pe baza facturii emise de Vodafone, la termenul de plată stabilit în factură, respectiv maxim 14 zile de la data emiterii acesteia (art. 5.1. şi 5.2. din contract), urmând ca, pentru facturile neplătite la termen, clientul să plătească penalităţi de 0,5% pe zi, cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume, totalul penalităţilor de întârziere putând depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate (art. 6.1 din contract).
În executarea contractului mai sus arătat, reclamanta a emis facturile nr. VDF18404912/14.04.2008 şi VDF20441513/14.05.2008 (filele 14, 15, dosar nr. 38227/212/2009), facturi care nu au fost achitate integral la data scadenţei, rămânând de plată suma de 616,28 lei.
Deşi cele două facturi nu au fost semnate de pârât, ceea ce le conferă numai valoarea unui început de dovadă scrisă, obligaţia de plată a acestora rezultă din coroborarea lor cu menţiunile contractului seria Y nr. Z din data de W, însuşit de pârât prin semnătură – înscris sub semnătură privată în sensul art. 1176Cod civil – şi cu prezumţia simplă, trasă din faptul neprezentării pârâtului în instanţă, în vederea luării interogatoriului, potrivit art. 225 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 1 Cod comercial raportat la art. 969 alin. 1 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Totodată, în materia răspunderii civile, potrivit art. 1082 Cod civil, în măsura în care creditorul face dovada existenţei creanţei, respectiv a obligaţiei de plată, debitorul este prezumat în culpă cu privire la neexecutarea obligaţiei atâta vreme cât nu dovedeşte executarea.
Or, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta a dovedit existenţa obligaţiei de plată a serviciilor de telefonie mobilă, în timp ce pârâtul nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte plata, motiv pentru care instanţa apreciază întemeiat capătul principal de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 616,28 lei reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă, urmând a-l admite.
Referitor la penalităţile de întârziere, instanţa reţine că părţile au inserat în cuprinsul contractului, la art. 6.1, o clauză penală, stipulând că pentru sumele neplătite la termen, clientul va plăti penalităţi de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume, cu menţiunea expresă că penalităţile pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Reclamanta a solicitat, prin cererea de faţă, penalităţi în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente preţului neachitat de 616,28 lei, pentru perioada cuprinsă între data scadenţei fiecărei facturi (28.04.2008, respectiv 28.05.2008) şi data îndeplinirii obligaţiei de plată, or se observă că numai până la data de 02.12.2009, acestea ar reprezenta de aproape 3 ori debitul asupra căruia s-au calculat.
Instanţa este îndreptăţită să aprecieze, chiar şi din oficiu, asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale care este supusă atenţiei sale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând în acest sens, prin hotărârea pronunţată în cauza Oceano Grupo v. Murciano Quintero, C-240/98.
Menţiunea din art. 6.1 din contract referitoare la cuantumul penalităţilor de întârziere îmbracă forma unei clauze contractuale abuzive, prohibite de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată şi de Codul consumului, adoptat prin Legea nr. 296/2004, republicată, în ceea ce priveşte posibilitatea ca acestea să depăşească suma asupra căreia sunt calculate.
Pârâtul Ş.M., ca persoană fizică, se încadrează în definiţia dată consumatorului de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, iar reclamanta, ca persoană juridică autorizată, acţionând în cadrul activităţii sale comerciale, are calitatea de comerciant, conform alin. 2 al aceluiaşi art. 2 din lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 şi alin. 2 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive, reiterate de art. 79 şi 80 din Codul consumului, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin clauză care nu e negociată direct înţelegându-se situaţia în care aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Totodată, lit. i din anexa la Legea nr. 193/2000 enumeră, printre clauzele abuzive, clauza contractuală prin care se stabileşte în sarcina consumatorului plata unor sume disproporţional de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Este evident că stabilirea în sarcina beneficiarului a obligaţiei de a achita penalităţi de întârziere într-un cuantum peste limita debitului principal nu reprezintă o clauză efectiv negociată de părţi, contractul comercial semnat de pârât fiind unul de adeziune, şi că aceasta constituie o sancţiune civilă disproporţionat de mare faţă de prejudiciul cauzat reclamantei, fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, cu atât mai mult cu cât şi aşa, nivelul penalităţilor este ridicat, de 0,5%/zi (ceea ce înseamnă 182,5% pe an), iar în sarcina reclamantei nu au fost prevăzute penalităţi pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate.
Instanţa constată că art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002 (în prezent abrogată prin Legea nr. 246/2009, dar în vigoare la momentul încheierii contractului) prevedea că părţile dintr-un contract comercial pot deroga prin contract de la regula că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. O asemenea clauză derogatorie apare înscrisă în contractul încheiat între părţi, însă, în cazul concret, instanţa reţine că aceasta este abuzivă, având în vedere calitatea părţilor, poziţia lor la încheierea contractului şi consecinţele acesteia asupra pârâtului.
Având în vedere pe de o parte cele mai sus expuse, iar pe de altă parte, faptul că pârâtul nu a achitat la timp contravaloarea facturilor de telefonie mobilă emise în temeiul contractului comercial încheiat de părţi, iar potrivit art. 43 din Codul comercial, este de drept în întârziere, instanţa consideră că acesta datorează reclamantei penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5% pe fiecare zi de întârziere calculate asupra fiecărei sume ce compune debitul principal, de la data scadenţei facturilor până la data plăţii, fără a depăşi însă cuantumul sumei asupra căreia se calculează.
Faţă de cele ce preced, instanţa va admite, în parte, capătul accesoriu de cerere şi va obliga pârâtul la plata sumei de 616,28 lei reprezentând penalităţi de întârziere convenţionale aferente serviciilor de telefonie mobilă.
Constatând culpa procesuală a pârâtului în cauza de faţă, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă instanţa urmează a-l obliga pe acesta şi la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă totală de 206,06 lei, din care 203,06 lei taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar de 3 lei, conform dovezilor existente la dosar, constatând că, în ceea ce priveşte onorariul de avocat în sumă de 59,50 lei, solicitat de reclamantă, nu s-a făcut nicio dovadă din care să rezulte efectuarea unor asemenea cheltuieli ”.
8.) – Recursul
8.1.) – Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta în termen legal conform art.301 Cod procedură civilă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie potrivit motivelor de recurs depuse la dosar în temeiul art.303.
8.2.) – În expunerea motivelor de recurs, reclamanta a invocat : instanţele nu se încadrează în categoria autorităţilor autorizate a verifica respectarea dispoziţiilor Legii nr.193/2000, astfel cum se prevede la art.8 şi următoarele din lege; deşi jurisprudenţa recentă a Curţii Europene de Justiţie prevede necesitatea conferirii prerogativei de a cenzura clauzele abuzive , instanţelor naţionale, această prerogativă este recunoscută instanţei naţionale prin mijloacele legale puse la dispoziţia de Legea nr.193/2000 care a transpus Directiva nr.93/13; faptul nenegocierii unei clauze nu generează , prin el însuşi, caracterul abuziv al acesteia , ci numai dacă această clauză creează în detrimentul consumatorului , un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor , iar pârâtul nu a produs nicio dovadă sub acest aspect ; la evaluarea caluzei penale , instanţa nu a avut în vedere criteriile obligatorii prevăzute de art.4 alin.3 din legea nr.193/2000.
9.) – Analiză. Constatări
Examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, de prevederile legale incidente cauzei , de criticile formulate precum şi din oficiu conform art.304? din Codul de procedură civilă , tribunalul constată că recursul declarat este neîntemeiat.
9.2.) – În baza probatoriului administrat , instanţa fondului a reţinut în mod corect şi motivat că pârâtul datorează reclamantei suma de 616,28 lei cu titlu de preţ al serviciilor de telefonie mobilă conform facturilor VDF18404912/10.04.2008 şi nr.VDF20441513/14.05.2088, emise în derularea contractului seria POS nr.6541310/8.03.2008.
9.2.) – De asemenea, instanţa fondului a apreciat în mod corect şi motivat că menţiunea înscrisă la art.6.1. din contract referitor la cuantumul penalităţilor de întârziere îmbracă forma unei clauze contractuale abuzive, prohibite de Legea nr.193/2000, republicată şi de Codul consumului , adoptat prin Legea nr.296/2004, republicată, în ceea ce priveşte posibilitatea ca acestea să depăşească suma asupra căreia au fost calculate.
9.3.) – Contrar motivelor de critică formulate de reclamată , prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Oceano Grupo V. Muciano Quintero, C-240/98 s-a statuat în sensul că instanţa este îndreptăţită să aprecieze , chiar şi din oficiu , asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale supusă atenţiei sale ( un astfel de demers neputând fi îngrădit de normele legale invocate prin cererea de recurs.
9.4.) – Aprecierea caracterului abuziv al clauzei prin raportare la imparţialitatea negocierii directe cu consumatorul , în condiţiile unui contract standard preformulat sau a unor condiţii generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa serviciului respectiv , nu nesocoteşte dispoziţiile art.4 din legea nr.193/2000. Dimpotrivă o astfel de clauză nenegociată creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
9.5.) – Contractul comercial încheiat de părţile în proces este unul de adeziune , intervenind în contextul expus o sancţiune civilă disproporţionat de mare faţă de prejudiciul cauzat reclamantei, avându-se în vedere nivelul ridicat al penalităţilor de 0,5% : echivalentul a 182,25% pe an, dar şi faptul că în sarcina furnizorului nu au fost instituite penalităţi pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate.
10.) – Soluţia tribunalului
În raport de considerentele expuse, apreciindu-se asupra legalităţii şi temeinicie sentinţei atacate , în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă s-a respins ca neîntemeiat recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr.1349 din 17.02.2011 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr.11289/200/2010.
