O.U.G. nr. 119/2007, art. 5 C. proc. civ., art. 5, art. 10 pct. 1 şi 4 C. civ. 1864, art. 1104 alin. (2) C. corn., art. 59
Competenţa teritorială a instanţei se stabileşte în baza art. 5 şi art. 10 C. proc. civ., revenind reclamantului dreptul de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente.
în materie comercială, indiferent de locul efectiv al plăţii, atunci când părţile nu convin nimic cu privire la locul executării obligaţiilor contractuale, acesta se determină în funcţie de sediul debitorului.
C.A. Piteşti, s. com. şi de cont. adm. şi fisc., dec. nr. 70 din 30 ianuarie 2009, în Jurindex
Creditoarea SC D.I. SRL a chemat în judecată pe debitoarea SC M. SRL pentru emiterea unei ordonanţe de plată. In motivare, s-a arătat că între părţi s-a încheiat un contract de furnizare prin care creditoarea se obliga să livreze debitoarei un număr de 1.252 bucăţi de anvelope. In acelaşi contract, părţile au convenit că în cazul în care achizitorul va cumpăra anvelopele de la un alt furnizor, va plăti actualei creditoare 300.000 lei cu titlu de penalitate. Cum această clauză penală a devenit operantă, iar creanţa creditoarei este certă, lichidă şi exigibilă, sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007 pentru emiterea unei ordonanţe de plată.
Debitoarea a formulat întâmpinare prin care a invocat atât apărări de fond, cât şi excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Comercial Argeş, susţinând că obligaţia nu a luat naştere în Piteşti şi nu sunt incidente prevederile art. 10 pct. 4 C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 991/C/2008, Tribunalul Comercial Argeş şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Giurgiu, reţinând ca întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale.
In susţinerea acestei concluzii s-a arătat că pârâta are sediul la Giurgiu, menţiunea potrivit căreia contractul s-a încheiat la Piteşti nu este semnată şi ştampilată de debitoare, iar locul plăţii nu este nici el la Piteşti, în condiţiile în care plata urma să se facă prin filă cec, deci banca plătitoare se afla la sediul debitoarei.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea, pentru motive încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând criticile formulate, s-a constatat că ele sunt fondate, pentru cele de mai jos.
Raporturile invocate de reclamantă drept cauză juridică a pretenţiilor sale sunt raporturi de drept comercial, decurgând dintr-un contract intitulat ca fiind de furnizare, dar care are caracteristicile unui contract de vânzare-cumpărare, în care ambele părţi au calitatea de comercianţi, iar bunul ce face obiectul convenţiei tine de activitatea desfăşurată de acestea (art. 3 şi art. 56 C. com.).
Fiind un raport de drept comercial, ce îşi are izvorul într-un contract, creditoarea a înţeles să invoce dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007 şi judecata să se facă după regulile instituite de acest act normativ.
Potrivit art. 5 din ordonanţă, „Cererea privind creanţa de plată a preţului se depune la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă”.
Aşadar, competenţa de soluţionare a unei cereri întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007 revine instanţei care ar fi avut competenţa să soluţioneze fondul pricinii.
în conformitate cu prevederile art. 5 C. proc. civ., de principiu, sub aspect teritorial competenţa se stabileşte în raport de domiciliul pârâtului, regulă de la care actul normativ prevede că se poate deroga potrivit altor prevederi legale, printre care şi cele de la art. 10, unde, la pct. 1, se dispune că cererile privitoare la executarea sau desfiinţarea unui contract revin instanţei locului prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei. La pct. 4 din acelaşi articol se arată că în cazul cererilor privitoare la obligaţii comerciale, competenţa revine instanţei locului unde obligaţia a luat naştere sau cea a locului plăţii.
Alegerea, atunci când mai multe instanţe sunt deopotrivă competente, revine reclamantului, aşa cum prevede art. 12 C. proc. civ. S-a impus, aşadar, să se stabilească dacă Tribunalul Comercial Argeş era competent teritorial să soluţioneze cauza în raport de locul naşterii obligaţiei, al executării acesteia sau al plăţii.
In materie comercială executarea obligaţiilor este parţial diferită de cea reglementată de Codul civil.
In dreptul civil, potrivit art. 1104 C. civ. 1864, plata se face la locul arătat în contract sau la domiciliul debitorului, deci ea este che-rabilă, iar în materie de vânzare se face la locul predării obiectului convenţiei. Aceste reguli, aşa cum s-a arătat, au suferit în dreptul comercial modificări adaptate şi impuse de nevoile, tradiţia şi uzurile traficului comercial, modificări ce se regăsesc în art. 59 C. com. Potrivit acestui text de lege, orice obligaţiune comercială trebuie executată la locul arătat în contract, la cel care rezultă din natura
operaţiunii ori din intenţia părţilor contractante. „In lipsă de o clauză expresă, contractul trebuie executat în locul unde cel ce s-a obligat îşi avea stabilimentul său comercial sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa la formarea contractului”.
In concluzie, atunci când părţile nu convin nimic cu privire la locul executării contractului sub ambele lui aspecte, acesta se determină în funcţie de sediul debitorului.
Cum, în cauză, contractul invocat nu conţine clauze privind locul executării contractului, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 59 alin. (2) C. corn., deci acesta s-a determinat după sediul furnizorului-vânzător.
Această statuare este susţinută de faptul că el este debitorul obligaţiei reglementate din contract, aceea de livrare a unor anvelope, iar celelalte clauze, printre care şi cea de plată a unor penalităţi, sunt numai accesorii ale obligaţiei principale.
Faţă de toate aceste elemente, reţinând că sediul debitoarei este în Piteşti, că părţile nu au convenit expres asupra locului de a obligaţiilor, că sunt incidente dispoziţiile art. 59 alin. (2) C. corn., iar valoarea pretenţiilor este de peste 100.000 lei, s-a apreciat că Tribunalul Comercial Argeş era una dintre instanţele competente teritorial să soluţioneze cauza.
In concluzie, s-a reţinut că recursul este fondat şi el a fost admis, iar în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., a fost casată sentinţa şi trimisă cauza pentru continuarea judecăţii la această instanţă.
