Atunci când în cauză nu se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere în temeiul art. 13 din Legea nr. 29/1990, persoana fizică împotriva căreia se îndreaptă acţiunea nu are calitate procesuală pasivă.
Dispoziţia de impunere-înştiinţare de plată cade sub incidenţa art. 3 din Legea nr. 29/1990, astfel că o acţiune în administrativ pentru anularea unui astfel de act este inadmisibilă.
Prin acţiunea înregistrată la 9.01.1998, reclamantul P.E. a chemat în judecată Ministerul Finanţelor şi pe I.I., în calitatea sa de director al Circumscripţiei Financiare a Sectorului 2 Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună emiterea unui răspuns favorabil la cererea sa adresată Ministerului Finanţelor în data de 4.11.1997 şi anularea dispoziţiei de impunere a veniturilor realizate pe anul 1995, considerată de către reclamant ca un act administrativ abuziv întocmit.
Prin întâmpinare, pârâta l.l. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivată pe prevederile art. 13 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ.
Judecând cauza, instanţa de fond a reţinut ca fiind întemeiată excepţia invocată şi, pe cale de consecinţă, a admis-o, considerând că în cauză nu se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere, situaţie în care, potrivit textului de lege menţionat se poate formula acţiune în justiţie şi personal împotriva funcţionarului autorităţii pârâte.
Ca urmare, instanţa de fond a respins acţiunea faţă de pârâta l.l. pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia.
Pe fondul pricinii, instanţa a respins, în temeiul art. 3 din Legeanr. 29/ 1990, ca inadmisibilă acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 29/1990, cererile privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi a taxelor, precum şi a amenzilor prevăzute în legile de impozite şi taxe, se rezolvă de către organele prevăzute în legea specială şi în condiţiile stabilite de acestea.
Or, în speţă, actul atacat îl reprezenta dispoziţia de impunere-înştiintare de plată din 9.05.1996 pentru care reclamantul avea la dispoziţie procedura de contestare prevăzută de Decretul nr. 153/1954 şi H.C.M. nr. 545/1970 şi nu legea contenciosului administrativ.
împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat recurs în termenul legal.
Notă: Prin decizia nr. 941 din 17.03.2000, Curtea Supremă de Justiţie -Secţia Contencios Administrativ a respins recursul ca netondat.
Instanţa de contrul Judiciar a păstrat considerentele sentinţei, deşi la data soluţionării pricinii D. 153/1954 era abrogat prin O.U.G. 85/1997 privind impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice.
Ulterior, prin O.G. 73/27.08.1999 privind impozitul pe a fost abrogată şi O.U.G. 85/1997.
Soluţiile instanţelor sunt însă legale, existând, în toată această perioadă, o altă procedură de contestare decât ce aleasă reclamant. (Judecator Simona Marcu)
(Secţia Contencios Administrativ, sentinţa civilă nr. 223/1999)
