Nota de constatare întocmită de Ministerul Finanţelor – Direcţia Generală a Finanţelor Publice reprezintă un act administrativ, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Contestarea (anularea) sa urmează procedura instituită de Legea nr. 12/1991, fiind de competenţa curţii de apel soluţionarea unei atare pricini.
(Secţia comercială, decizia nr. 690/15.11.1994)
Prin sentinţa civilă nr. 7.842/27.07.1994, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis plângerea formulată de S. C. “S.M.U.” – S.R.L. şi a dispus anularea notei de constatare nr. 58.461/18.03.1994, întocmită de Ministerul Finanţelor – Direcţia Generală a Finanţelor Publice, exonerând petenta de plata sumei de 11.888.888 lei. Totodată, instanţa a dispus obligarea Ministerului de Finanţe la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 475.556 lei şi restituirea către petentă a taxei de timbru în sumă de 237.778 lei.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria sectorului 1 a reţinut că prin nota de constatare din 18.03.1994, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a stabilit în sarcina petentei obligaţia de a plăti suma de 355.555 lei cu titlul de impozit pe dividende, deşi societatea nu procedase la distribuirea acestora către asociaţi, utilizând profitul realizat pentru majorarea capitalului social. Instanţa a reţinut că în atare situaţie societatea petentă nu datorează nici suma de 6.333.333 lei, stabilită prin aceeaşi notă de constatare cu titlul de majorări pentru neplata în termenul prevăzut de lege a impozitului pe profit.
împotriva sentinţei a formulat apel Ministerul Finanţelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Primul motiv de apel vizează fondul cauzei, învederându-se că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus anularea actului întocmit de organele de control financiar. Apelanta a arătat că folosirea profitului realizat de societatea petentă pentru majorarea capitalului social a avut loc numai după acceptarea de către asociaţi a dividendelor, astfel încât hotărârea lor nu putea interveni decât după plata impozitului pe profit.
Cererea de apel a fost completată In termenul legal cu un al doilea motiv, ce se referă la competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Apelanta a învederat că legea aplicabilă litigiului este Legea nr. 12/1991, la care face trimitere la art. 4 din Legea nr. 40/1992 privind impozitul pe dividende şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare a litigiului revine curţii de apel.
Apelul este fondat pentru motivul vizând competenţa materială a instanţei.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 29/1990, astfel cum a fost modificată Legea nr. 59/1993, competenţa de a soluţiona în primă instanţă litigiile privind legalitatea actelor întocmite de organele administraţiei centrale revine curţii de apel.
Faţă de aceste prevederi, de procedura jurisdicţională instituită prin lege specială – Legea nr. 12/1991 – şi faţă de calitatea actului contestat (de act administrativ, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990), tribunalul apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de competenţă materială.
Competenţa materială fiind de ordine publică, urmează a fi admis prezentul apel şi a se dispune desfiinţarea sentinţei. Conform art. 297 alin. 2 Cod proc. civilă, tribunalul va dispune trimiterea cauzei spre soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti – secţia de administrativ.
Notă: Cu privire la Legea nr. 29/1990, a se vedea nota de la speţa nr. 29.
Referitor la Legea nr. 12/1991, a se vedea nota de la speţa nr. 55.
Legea nr. 40/1992 privind stabilirea impozitului pe dividende la societăţile
comerciale (publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 23 aprilie 1992), a fost
abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/1995 (publicată în Monitorul
Oficial nr. 201 din 30 august 1995).
