C. proc. civ., art. 2 pct. 1 lit. b)
Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art. 19 alin. (1)
Obligarea Statului Român la plata sumei stabilite prin dispoziţia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu titlu de despăgubire cuvenită în baza Legii nr. 10/2001 excede competenţei speciale prevăzute de normele legii speciale (Legea nr. 247/2005), competent material în acest sens fiind tribunalul, având în vedere valoarea obiectului cauzei raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenţa de soluţionare revenind secţiei de administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu].
Legea stabileşte competenţa instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesată contestă decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicată ca beneficiar, etc.).
(Decizia civilă nr. 195 din 3 martie 2010, Secţia civilă, F.Ş.)
Prin încheierea nr. 28/11.01.2010 dată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4764/30/2009, a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta B.E. împotriva pârâtului Statul Român prin , în favoarea Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 2.936.241 lei stabilită prin decizia 5061/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actualizată cu indicele inflaţiei la momentul plăţii efective.
În motivare a arătat că prin menţionata decizie i-a fost acordat în baza Legii nr. 247/2005 un titlu de despăgubire; cum Fondul Proprietatea este nefuncţional, titlul nu poate fi valorificat, motiv pentru care dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 i se încalcă continuu şi solicită aplicarea precedentului Viaşu contra României prin care Curtea Europeană a obligat Statul Român să plătească reclamantului o sumă egală cu despăgubirea stabilită de autorităţile interne competente.
În drept a invocat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO şi hotărârea Viaşu contra României.
Examinând în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia de necompetenţă materială a tribunalului invocată de pârât, instanţa a reţinut că potrivit art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 425/2005 a Primului Ministru, prin care s-a aprobat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor si art. 20 alin 1din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 actualizata „deciziile adoptate de Comisia centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia centrală”, iar alin. (2) dispune: „competenţa de soluţionare revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul”.
Prin urmare, aceste dispoziţii legale stabilesc competenţa materială a curţilor de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal de a verifica legalitatea deciziei dată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Raţiuni de simetrie impun cu forţa evidenţei că orice alte demersuri juridice ce-şi au sorgintea în cea din urmă procedură administrativă nejurisdicţională (respectiv aceea finalizată cu emiterea deciziei de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor) se circumscriu, la rândul lor, competenţei de contencios administrativ, iar nu prerogativelor jurisdicţiei conferite expres secţiei civile a tribunalului de alin 3 al art. 26 din Legea 10/2001, astfel cum tinde a acredita reclamanta.
Împotriva încheierii a declarat recurs în termen reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând desfiinţarea ei şi stabilirea competenţei Tribunalului Timiş – Secţia civilă în soluţionarea cererii.
În motivare a criticat soluţia dată, invocând că în cauză nu a fost contestat cuantumul despăgubirilor şi nici prevederile interne care stabilesc modalitatea de valorificare a titlului emis de Comisie ci a fost invocată incapacitatea statului de a asigura funcţionalitatea Fondului Proprietatea, incapacitate ce o pune în imposibilitate să beneficieze de bun.
Recursul nu a fost motivat în drept, dar susţinerile reclamantei pot fi încadrate, în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare în cauză.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041 C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ. şi de normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:
Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei stabilite prin dispoziţia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu titlu de despăgubire cuvenită în baza Legii nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisie pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenţa de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu]. Incidenţa dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ în materia contestării deciziei Comisiei este prevăzută şi în Decizia nr. 425/2005 a Primului-Ministru.
Se observă, însă, că legea stabileşte competenţa instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesată contestă decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicată ca beneficiar, etc.).
Or, în cauza de faţă, reclamanta nu critică nici unul dintre aspectele mai sus arătate, ci solicită să fie despăgubită prin achitarea sumei stabilite în decizie şi nu prin conversia titlului în acţiuni.
Această pretenţie excede – sub aspectul calificării sale ca întemeiată sau nu – competenţei speciale prevăzute de normele legale sus-menţionate, competent material în acest sens fiind tribunalul, având în vedere valoarea obiectului cauzei raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Instanţa de recurs a mai reţinut că prima instanţă şi-a declinat competenţa prin încheiere şi nu prin sentinţă, conform dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., încă această împrejurare nu este de natură a influenţa hotărârea ce se va da.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3), (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa a admis recursul declarat de reclamantă, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza la Tribunalul Timiş pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată.
