Pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr.189/2000, solicitantul trebuie să facă atât dovada că măsura evacuării din localitatea de domiciliu a fost un act de persecuţie, cât şi dovada că ea a avut o motivaţie eminamente etnică, având în vedere că din chiar titlul actului normativ menţionat rezultă că acesta se referă exclusiv la cetăţenii români care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, au avut de suferit persecuţii din motive etnice, nu şi la persoanele ce au avut de suferit de pe urma războiului.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 163/C.A. din 21 iunie 2010
Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. 334/45 din 18 mai 2010, reclamantul a solicitat în contradictor cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, anularea hotărârii nr. 3754/R din 31 martie 2010, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, apreciind că a făcut dovada că toţi locuitorii Parohiei Soci au fost evacuaţi în anul 1944, în localitatea Bălăneşti, judeţul Neamţ, deoarece satul Soci se afla la mai puţin de 1 km de linia frontului, pe axa Boureni – Soci – Brăteşti – Stolniceni şi considerând această măsură ca fiind un act de persecuţie.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii, pe motiv că reclamantul nu a dovedit cu documente valabile persecuţia etnică şi că nici dovada cu martori nu s-a făcut legal.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, curtea de apel a reţinut că reclamantul s-a născut la data de 28 august 1933, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, ca fiu al lui Gh. şi R., că în cursul anului 1944 el urma cursurile şcolii primare, că în luna martie 1944 trupele sovietice au pătruns în partea de nord-est a actualului teritoriu al României, linia frontului stabilindu-se pe aliniamentul Baia – Boroaia – Târgu Neamţ – Târgu Frumos – Podul Iloaie – Iaşi – Ungheni şi că în Monografia Comunei Miroslăveşti, apărută la Editura EMIA, în anul 2009, se menţionează că: „Sursele noastre, copii şi adolescenţi pe atunci, ar fi trebuit să se afle în refugiu în acea perioadă, dar părinţii lor, nici măcar sub ameninţarea morţii, nu s-au putut desprinde de obcinile strămoşeşti. Aşa că mulţi dintre localnici nu au executat ordinul de evacuare, sau fiind evacuaţi în zone apropriate (Verşeni, Bîrgăoani, Războieni), reveneau acasă temporar, ca să se îngrijească de gospodarii şi de ogoarele însămânţate”.
La data de 10 martie 2010, reclamantul a depus, la Casa de Pensii Iaşi, o cerere, ce a fost înregistrată sub nr. 33394, prin care a solicitat să i se stabilească drepturile pretins cuvenite în baza Legii nr.189/2000, în susţinerea acesteia anexând declaraţia autentificată prin încheierea nr.1010 din 5 martie 2010, prin care numiţii S.P. şi G.D. arătau că „din cauza frontului, numitul F.V. a fost strămutat – evacuat, împreună cu părinţii şi fraţii săi, din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Baia (în prezent judeţul Iaşi), în localitatea Bălăneşti, judeţul Neamţ, de la începutul lunii martie 1944 şi au revenit în sat la începutul lunii decembrie 1944, … călătorind în acelaşi convoi de căruţe”.
Petentul a mai depus adresa nr. 2641/17.12.2009 a Serviciului Judeţean Neamţ al Arhivelor Naţionale şi adresa nr. 1276 din 08.03.2010 a Primăriei comunei Mirosloveşti, în cuprinsul cărora se menţiona că nu se deţin date referitoare la situaţia persoanelor evacuate în anul 1944, precum şi adresa nr. 24 din 11.03.2010 a Protopopiatului Paşcani, în cuprinsul căreia se menţiona că „… în cartea Molitfelnic, unde este rânduiala de înmormântare pentru decedaţi, găsim o Însemnare, în care se precizează de către Pr. S.N., de la parohia Mirosloveşti, că toţi locuitorii Parohiei Soci au fost evacuaţi, în anul 1944, în comuna Bălăneşti, judeţul Neamţ, deoarece satul Soci se afla la mai puţin de 1 km de linia frontului, pe axa Boureni – Soci – Brăteşti – Stoliceni.
Prin hotărârea nr. 3754/R din 31 martie 2010, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a respins cererea formulată de F.V., pe motiv că acesta nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a i se stabili drepturile de persecutat din motive etnice, act administrativ împotriva căruia a introdus contestaţie, în procedura prevăzută de Legea nr.554/2004.
În raport de situaţia de fapt, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a prezentat probe concludente în susţinerea afirmaţiei că autorităţile române au dispus evacuarea întregii populaţii a localităţii Soci, comuna Mirosloveşti, şi că familia reclamantului s-a conformat acestei dispoziţii, în condiţiile în care în cuprinsul Monografiei comunei Mirosloveşti se arată în mod explicit că „mulţi dintre localnici nu au executat ordinul de evacuare sau, fiind evacuaţi în zona apropriate, veneau acasă temporar, ca sa se îngrijească de gospodarii şi de ogoarele însămânţate”.
Chiar şi în cazul în care măsura evacuării familiei F. ar fi fost reală, fiind luată de autorităţile române prin acte de comandament cu caracter militar, dictate de evoluţia evenimentelor pe teatrul de război, în primăvara anului 1944, în zona de nord-est a României, această măsură nu poate fi încadrată sub nici un motiv în categoria actelor de persecuţie, la care face referire art.1 din Legea nr.189/2000, ea fiind, prin natura şi finalitatea urmărită, o măsură de protecţie a populaţiei civile de consecinţele conflagraţiei militare aflate în derulare, ce opunea la acea vreme România Puterilor Aliate.
Mai mult decât atât, pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr.189/2000, reclamantul era obligat să facă atât dovada că măsura evacuării din localitatea de domiciliu a fost un act de persecuţie, cât şi dovada că ea a avut o motivaţie eminamente etnică, având în vedere că din chiar titlul actului normativ menţionat rezultă că acesta se referă exclusiv la cetăţenii români care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, au avut de suferit persecuţii din motive etnice, nu şi la persoanele ce au avut de suferit de pe urma războiului.
Cum este necontestat faptul că reclamantul şi familia sa erau cetăţeni români, de naţionalitate română şi de credinţă ortodoxă, nimic nu poate conduce la concluzia că el a făcut obiectul unor acte de persecuţie, iniţiate de autorităţile române, şi că acestea au avut o motivaţie etnică, astfel cum s-a întâmplat în cazul populaţiei de etnie romă sau evreiască.
Curtea de apel nu contestă suferinţele pe care populaţia civilă le-a avut de suportat ca urmare a pătrunderii trupelor sovietice pe teritoriul României şi a stabilirii liniei frontului pe axa Paşcani – Iaşi – Ungheni, dar acest fapt nu justifică cererea de recunoaştere a calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, întrucât, astfel cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.1109 din 21 februarie 2007, schimbarea domiciliului s-a făcut dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-un teritoriu aflat de asemenea sub autoritatea statului roman, în condiţiile în care statul român nu şi-a persecutat cetăţenii de naţionalitate română şi de credinţă ortodoxă, mutarea din motive personale, sau din motive de război, neîncadrându-se în prevederile Legii nr.189/2000, măsura fiind în realitate una de protejare a populaţiei civile de pericolele existente în zona de conflict armat.
Ca atare, având în vedere că legiuitorul, prin Ordonanţa Guvernului nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi altor categorii de persoane decât celor care au fost persecutate din motive etnice, şi că reclamantul nu se încadra în nici una din situaţiile prevăzute în mod limitativ de art.1 din actul normativ citat, curtea de apel, în temeiul art.18 din Legea nr.554/2004, a respins ca nefondată acţiunea reclamantului.
