Constată că, prin sentinţa civilă nr.2432/17.03.2010, J.P. a respins acţiunea prin care reclamanta A.P.D32
P.Ş. a solicitat anularea actului administrativ de înfiinţare a pârâtelor A.P.F.D32 P.Ş. şi A.P.S.D32 P. Ş., prin care
acestea s-au separat de asociaţia iniţială pe care o continuă reclamanta, constatându-se că actele de constituire
a asociaţiilor pârâte sunt date de către judecătorul delegat într-o procedură jurisdicţională supusă recursului în
condiţiile art.331-338 Cod procedură civilă, iar nu într-o acţiune în nulitate.
În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr.230/2007, ce se pretinde, de către reclamantă, că ar fi fost
încălcate la data acordării personalităţii juridice, s-a constatat că ele nu erau aplicabile, întrucât cele două
încheieri au fost pronunţate la datele de 8 noiembrie 2002 şi, respectiv, 18 februarie 2005, când încă legea invocată
nu intrase în vigoare, cea aplicabilă fiind Legea nr.14/1996, pe care judecătorul a constatat-o întru-totul
respectată, aceasta necerând acordul tuturor proprietarilor din asociaţia iniţială, ci numai pe cel al scărilor separate
a căror proprietate comună aferentă este delimitabilă, posibilă fiind şi repartizarea cheltuielilor comune în acelaşi mod.
Se face, în continuare, analiza condiţiilor în care actele de înfiinţare au fost semnate cu prilejul luării
acordului de asociere şi, respectiv, desprindere din asociaţia iniţială, a acordurilor de principiu date de către furnizorii de utilităţi, constatându-se nedovedirea susţinerilor reclamantei, impusă în mod imperativ de dispoziţiile art.1169 Cod civil.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei, pe care a criticat-o pentru netemeinicie şi
nelegalitate, a fost respins, prin decizia civilă nr.178 din 19 noiembrie 2010 a T.A., după calificarea căii de atac
intitulată de către aceasta drept recurs.
În motivare, s-a reţinut în fapt că toate cerinţele pentru înfiinţarea celor două noi asocieri au fost
respectate, în conformitate cu legea în vigoare la momentul constituirii celor două persoane juridice noi, înscrisurile
depuse în dosarele constituite în acest sens îndeplinind cerinţele de fond şi de formă.
În aceste condiţii, nefondate găsindu-se criticile, s-a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod procedură
civilă, reclamanta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată către cele două pârâte.
Împotriva deciziei, în termen, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru încălcarea dispoziţiilor
art.20 alin.1 Cod procedură civilă privind conflictul de competenţă, în sensul că, pe rolul tribunalului, pricina a
fost iniţial configurată ca fiind una de recurs şi trebuia să îşi decline competenţa faţă de instanţa de apel, instanţă
devolutivă de fond în faţa căreia se puteau administra probe, reface şi completa cele de la primă instanţă, în condiţiile
art.295 Cod procedură civilă.
O altă critică vizează îngreunarea situaţiei în propria cale de atac, în sensul că s-au acordat cheltuieli de
judecată către pârâte, cheltuieli pe care instanţa de fond nu le acordase, fiind încălcate astfel dispoziţiile art.296
Cod procedură civilă.
În al treilea rând, soluţia este criticată pentru încălcarea formelor de procedură, în sensul că instanţa nu a
observat actele neîndeplinite legal de către pârâte, care nu deţin încheieri de înfiinţare constând în hotărâri
date de J.P., cu achitarea taxelor de timbru, aşa cum a făcut recurenta.
În opinia recurentei, tribunalul nu a respectat legea, reclamanta fiind şi în prezent prejudiciată prin
chemarea sa în judecată pentru obligarea la plata de penalităţi către S.C.T.P. pentru debite curgând din perioada
în care asociaţii intimatei A.P.S.D32 P.Ş. aparţineau de primei asociaţii, cea de-a doua nefiind înfiinţată legal.
În susţinerea recursului s-a depus copia unei acţiuni datată, la S.C.T.2000 S.A., 12.11.2010, formulată
împotriva locatarilor scărilor A şi C, parte în A.P.P.Ş.D32, scările A şi C, prima scară devenită în prezent pârâta
A.P.S. D32 P.Ş., pentru debite şi penalităţi provenind din perioada anilor 2007 şi 2008.
La data de 14 ianuarie 2011, reclamanta a formulat un nou memoriu, intitulat „completare la capătul
acţiunii de recurs declarat la 21 decembrie 2010” în care se invocă acordarea a altceva decât ceea ce s-a cerut,
motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, respectiv obligarea la plata taxei de timbru de
130.000 lei vechi, timbraj datorat în faţa primei instanţe de fond care nu l-a cerut, în considerarea faptului
că asociaţia este o organizaţie non-profit, fără venituri, statul ocrotind persoanele fizice cu venituri până la
500 lei, aşa încât, nici instanţa de apel nu trebuia să ceară timbrajul, ceea ce, în opinia sa, ar impune casarea
deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, întrucât în mod nelegal s-a apreciat că, la data constituirii pârâtelor,
nu erau în vigoare dispoziţiile art.5 din Legea nr.230/2007.
Curtea, din oficiu, a cerut recurentei să indice persoana ce a semnat cererea de chemare în judecată şi toate
celelalte acte întocmite în dosar, precum şi copie a H.A.G. prin care s-a luat iniţiativa promovării acţiunii,
înscrisurile şi precizarea fiind depuse la 18 martie 2011, situaţie în care instanţa a constatat că există proces-verbal
din 4 martie 2008, prin care C.E.A.P.D 32 P. Ş. a hotărât acţionarea în instanţă a A.P.F.D32 P.Ş. şi S.D32 P.Ş., ca fiind
înfiinţate nelegal, act semnat de N.C., M.A. şi B.M., persoane în privinţa cărora celelalte două intimate nu au formulat
obiecţiuni, în sensul că nu ar avea calitatea de membri ai comitetului executiv.
Cu prilejul depunerii precizării cerute, în sensul că actele au fost semnate de către preşedintele asociaţiei,
B.M., s-a adăugat şi argumentul potrivit căruia nu există proces verbal de dizolvare a asociaţiei iniţiale,
solicitându-se, totodată, obligarea pârâtelor de a arăta dacă au formulat cerere şi au primit aprobare de separare,
în cadrul adunării generale, sau în comitetul executiv al asociaţiei iniţiale.
Verificându-se procedurile de comunicare a hotărârii pronunţate de către tribunal ca instanţă de apel,
se constată că toate cele trei comunicări s-au făcut la data de 6 ianuarie 2011, dată faţă de care, şi completarea
de motive din data de 14 ianuarie 2011 apare ca fiind făcută în termenul de 15 zile prevăzut de art.306 alin.1
Cod procedură civilă.
Examinându-se decizia prin prisma criticilor aduse, Curtea constată recursul ca nefiind fondat.
Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor privitoare la conflictul de competenţă, o asemenea greşeală nu este
săvârşită.
Cum se poate observa, tribunalul a fost investit cu o cale de atac intitulată de către parte fiind recurs,
primul termen fixat la data de 8 octombrie 2010, când s-a constatat că pricina nu se află în stare de judecată, întrucât
nu fuseseră achitate taxele de timbru pentru fond şi apel şi nici nu fusese învederată obligativitatea plăţii lor.
La următorul termen, cel din 19 noiembrie 2010, s-a constatat că părţile au fost legal citate şi pot pune
concluzii, pricina aflându-se la prima zi de înfăţişare în sensul dispoziţiilor art.134 Cod procedură civilă.
În aceste condiţii, în mod corect s-a trecut la verificarea căii de atac căreia îi este supusă hotărârea
primei instanţe de fond şi acordarea calificării prevăzute de lege ca fiind apelul.
Într-o asemenea situaţie, legiuitorul nu impune acordarea unui nou alt termen de judecată şi citarea părţilor,
potrivit dispoziţiilor art.99 alin.3 din R.O.I. şi H.C.C.I. nr.31/2009, trecându-se dosarul pe lista pricinilor de
soluţionat în faza de atac a apelului cu participarea judecătorilor potrivit acestor reguli.
Recurenta invocă încălcarea unor norme de procedură, neprevăzute însă de vreo lege.
Dacă cererea ar putea fi citită prin prisma împiedicării dreptului de apărare şi de acces la o instanţă,
se constată că o astfel de încălcare a principiilor nu s-a săvârşit.
Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art.305 Cod procedură civilă, în instanţa de recurs se pot produce
ca probe noi înscrisuri, ce se pot depune până la închiderea dezbaterilor.
Recurenta nu pretinde că ar fi deţinut asemenea înscrisuri pe care le putea depune inclusiv în calea de atac
pe care a considerat-o aplicabilă primei instanţe de fond, după cum nu depune asemenea probe, nici în prezentul recurs.
Alte probe din cele nepermise instanţei de recurs dar permise instanţei de fond nu se pretind a exista nici
măcar de către recurentă (respectiv martori, cercetări, expertize).
Ca atare, critica este una nefondată.
Cât priveşte înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, nici o asemenea greşeală de aplicare a legii
nu se constată.
Cheltuielile de judecată la care instanţa de apel a obligat-o pe apelantă au fost exclusiv cele făcute
în faza de atac a apelului, suma de 500 lei reprezentând onorariul plătit şi dovedit, potrivit chitanţei depusă
l
a dosar de avocat D.M.C. pentru intimata-pârâtă A.P.S.P., sub nr.413 din 19.11.2010 (copie certificată-fila 35 dosar apel).
Dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă prevăd posibilitatea părţii de a solicita cheltuielile de judecată făcute în
cererea adversarului său căzut în pretenţii, în fiecare fază, cele acordate prin decizia criticată neprivind faza de
judecată în fond purtată în faţa judecătoriei.
Critica privind greşita aplicare a formelor procedurale în sensul că nu s-au observat acte îndeplinite
nelegal de către pârâte care nu deţin hotărâri de înfiinţare date de către instanţa de judecată, este şi ea nefondată.
Astfel, recurenta a atacat chiar încheierile nr.532/2002 şi nr.916/2005 date de judecătorul delegat pe
lângă P.M.P., potrivit legii aplicabile la data pronunţării lor.
Ca atare, asemenea acte de înfiinţare, întocmite în condiţiile Legii nr.114/1996, ale Legii nr.7/1996 şi
art.22 din Legea nr.145/1999, există în cauză. Legalitatea unor asemenea acte pronunţate de judecătorul delegat
putea fi cercetată în condiţiile prevăzute de lege pentru atacarea lor, având caracterul unor acte contencioase,
pronunţate în temeiul art.331 şi urm. Cod procedură civilă, cu cadrul prevăzut de legea specială.
Instanţele fondului, de altfel, au trecut chiar şi peste această lipsă a formulării unei căi de atac
împotriva celor două încheieri în condiţiile legii şi au cercetat, încă odată, îndeplinirea cerinţelor prevăzute
de legea în vigoare la data pronunţării acestora, constatând că ele sunt întrunite.
Argumentul potrivit căruia, în prezent, reclamanta ar fi urmărită în instanţă pentru datorii din perioada
în care ar fi cuprins şi pe locatarii de la scara A, în prezent constituiţi în A.P.S. D32 P.Ş., dincolo de faptul că
este un aspect nou relevat în recurs, neputând fi luat în discuţie câtă vreme obiect al cercetării pentru nelegalitate
nu pot constitui decât rezolvările de drept date de către instanţa de apel, ca şi argument de fapt, este nerelevant.
În măsura în care aceste datorii ar fi fost făcute pentru proprietarii ce s-au constituit într-o altă asociaţie,
există mijloace juridice de protecţie, prevăzute de procedura civilă.
În ceea ce priveşte acordarea a ceea ce nu s-a cerut, urmează a se observa că obiectul acţiunii l-a privit
cercetarea legalităţii actelor de înfiinţare a celor două asociaţii pârâte.
Instanţa s-a pronunţat inclusiv asupra acestei cereri, dispoziţia privind plata taxelor de timbru neavând
relevanţa rezolvării unui petit principal al unei acţiuni.
Or, obligarea la plata acestei sume, s-a făcut la cererea expresă a părţii faţă de care recurenta a picat
în pretenţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, neexistând o acordare a altceva decât ceea
ce s-a cerut.
Obligativitatea verificării şi impunerii obligaţiei de plată a taxelor de timbru revine instanţelor în
condiţiile Legii nr.146/1997; partea care consideră că cererea sa nu ar fi susceptibilă de plata unor asemenea taxe,
are la îndemână procedura reexaminării, la care recurenta nu a recurs. De asemenea, în ceea ce priveşte lipsa de venituri
suficiente pentru suportarea unor asemenea taxe, legiuitorul român a instituit procedura acordării asistenţei judiciare,
nici la aceasta recurenta neapelând.
Ca atare, nici sub acest aspect nu se constată vreo greşeală din partea instanţei de recurs.
În sfârşit, ultima critică, privind greşita considerare ca neaplicabile a dispoziţiilor art.5 din
Legea nr.230/2007 la actele de înfiinţare ale pârâtelor, este şi ea nefondată.
Pe de o parte, recurenta nu arată de ce acest text ar putea avea acţiune retroactivă la acte încheiate în anii
2002 şi 2005, o exceptare de la norma generală cuprinsă în art.1 din Codul civil sau de la principiul general instituit
de art.44 din C.R., nefiind cuprinsă în Legea nr.230/2007.
Faţă de toate acestea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat.
CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
9. Art. 2 din Legea nr. 19/2000. Art.12 alin.1 lit.a) din Legea nr.57/1974. Decretul nr.389/1972. Legea nr. 49/1992. O.U.G.
nr. 4/2005. Formele de retribuire în acord global. Principiul contributivităţii.
Art.12 alin.1 lit. a) din Legea nr.57/1974
Decizia nr.872/25 iunie 2010 a
Art.1 şi 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1546/1952
Art.2 lit. e, art.78 şi art.164 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000
Art.1 şi 2 din O.G. nr.4/2005
Decizia nr.5/20 septembrie 2010 a ICCJ
Principiul aplicabil speţei este cel al contributivităţii, potrivit căruia drepturile de asigurări sociale,
inclusiv pensiile, se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.
Nu în ultimul rând jurisprudenţa CEDO a asimilat drepturi care decurg din politici sociale, cu noţiunea
de „bun” în sensul dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1, în sensul că o reducere substanţială a nivelului pensiei
este considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate atunci când persoana a plătit cotizaţiile obligatorii,
a îndeplinit condiţiile cerute de legea internă la data respectivă, existând o relaţie directă între totalul cotizaţiilor
vărsata în decursul vieţii şi dreptul de a beneficia obligatoriu de o fracţiune din patrimoniul de pensii.
Şi prin decizia nr.872/25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile
art.9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale,
s-a statuat că dreptul la este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta
fiind obligat prin lege să constituie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului
realizat.
Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să-i plătească o al
cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate.
Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate
de către acesta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor care au dobândit acest drept în condiţiile legii. Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua absolut toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a limita în vreun fel dreptul la asigurări sociale.
Nu în ultimul rând, ÎCCJ, prin Decizia nr.5/20 septembrie 2010, a admis recursul în interesul legii, în sensul
că, interpretarea dispoziţiilor art.2 lit.e, art.78 şi art.164 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 şi art.1 şi 2
din O.G. nr.4/2005, se interpretează în sensul că, sumele plătite pentru prestată de foştii salariaţi în regim de
lucru prelungit, în condiţiile art.1 şi 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1546/1952, se au în vedere la stabilirea
şi recalcularea pensiilor din sistemul public.
Instanţa de fond, este chiar obligată în baza principiului plenitudinii de jurisdicţie şi în baza dispoziţiilor
art.6 din CEDO, care reglementează dreptul la un proces echitabil şi rezonabil să examineze şi eventual să cenzureze
raportat la dispoziţiile legale în materie, legalitatea şi temeinicia emiterii deciziilor de pensionare ale recurentei.
De asemenea, tot instanţa de judecată este suverană în a aprecia şi interpreta dispoziţiile legale în materia
dreptului la pensie, printr-o corelare corespunzătoare a textelor prevăzute de lege, în conformitate cu jurisprudenţa
constată a instanţelor judecătoreşti, precum şi cea a CEDO.
(Decizia civilă nr. 33/R-CA/06 ianuarie 2011)
