În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că între SC GES SA Scăieni, în calitate de utilizator şi pârâta SC Itavetri Company SRL, în calitate de furnizor-proprietar, s-a încheiat la data de 7.02.1995 contractul de leasing nr.446, prin care pârâta s-a obligat să închirieze reclamantei maşini şi utilaje pentru prelucrarea geamului, contra unei chirii de 1000 USD, până la achitarea integrală a preţului de cumpărare.
În contract s-a prevăzut că termenul de închiriere era de 5 ani, de la data procesului-verbal de punere în funcţiune potrivit disp.art.4 din contract şi că totodată, conform înţelegerii părţilor, locatarul s-a obligat la plata unei dobânzi de 12 % pe lună din valoarea contractului.
A mai arătat reclamanta că prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor SC Ges SA din data de 31.01.2005, s-a aprobat că preţul închirierii utilajelor de prelucrare a sticlei să fie de 1000 USD pe lună, preţ în care se includea şi dobânda de 12 % pe lună.
Întrucât contractul în cauză, susţine reclamanta, a fost semnat de către foştii directori ai societăţii cu depăşirea limitelor stabilite prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor cu privire la plata separată a dobânzilor, faţă de preţul închirierii , clauza în care este inserata aceasta obligaţie este lovita de nulitate.
Pârâta a formulat întâmpinare invocând în principal excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fondul cauzei, având în vedere principiul forţei obligatorii a contractelor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, a arătat că prin decizia civilă nr.11/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, rămasă definitivă prin nerecurare, s-a luat act de existenţa clauzei penale de 12 % lunar, corelativ cu obligaţia SC GES SA Scăieni, la livrarea către SC Italvetry Company SRL de marfă comandată în valoare de 134 USD.
La data de 5.01.2007, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul constatării nulităţii absolute a clauzei penale sau reducerea acestei clauze până la cuantumul dobânzii legale prevăzute în materie comercială.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa nr. 299/12.02.2007, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă şi a respins acţiunea precizată ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel SC GES SA Scăieni, care prin decizia nr.218/5.11.2007 a fost admis de Curtea de Apel Ploieşti, a fost desfiinţată sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pe rolul Tribunalului Prahova cauza s-a înregistrat sub nr.5422/105/2008.
La termenul de judecată din data de 1.10.2008 tribunalul, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 32/2008 pronunţată de I.C.C.J. şi faptul că obiectul litigiului are o valoare inferioară plafonului de 1 miliard lei.
Prin sentinţa nr. 846 din 1 octombrie 2008 tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, declinând competenţa materială de soluţionare a cauzei comerciale de constatare nulitate, în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
Pronunţând această sentinţă, Tribunalul Prahova a reţinut că prin decizia nr. 32/9.06.2008 s-a stabilit că „dispoziţiile art.1 pct.1, art.2 pct.1 lit.a şi b şi art.282 1 al. 1 din C.pr.civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea rezoluţiunii, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”.
Astfel, s-a apreciat că toate aceste litigii (enunţate mai sus) au un caracter patrimonial (evaluabil în bani), obiectul acţiunii constând, invariabil, în protecţia unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a cărui realizare, calea justiţiei este obligatorie şi se concretizează în raport de mijlocul procesual folosit.
Cum, în speţă, se solicită constatarea nulităţii unui act juridic, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine judecătoriei, întrucât prin decizia mai sus amintită, această acţiune a fost apreciată ca fiind evaluabilă în bani (obiectul litigiului având o valoare inferioară plafonului de 100.000 lei inclusiv).
Prin sentinţa civilă nr. 320 din 13 ianuarie 2009, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a reţinut că potrivit deciziei nr. XXXII/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite s-a arătat că sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind stabilirea situaţiei anterioare. S-a mai arătat că în cazul acţiunii de nulitatea actului juridic, dreptul subiectiv are conţinut patrimonial atunci când el poate fi exprimat ca atare, având în vedere natura contractului a cărui desfiinţare se urmăreşte. Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transferă caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.
Judecătoria a mai reţinut că faţă de natura comercială a raporturilor contractuale dintre părţi, valoarea litigiului depăşeşte suma de 100.000 lei, iar competenţa îi revine tribunalului.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă Judecătoria Ploieşti a înaintat dosarul Curţii de Apel Ploieşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă, instanţă la care dosarul a fost înregistrat sub nr. 145/42/2009.
Prin sentinţa nr.14/2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Pe rolul Tribunalului Prahova cauza s-a înregistrat sub nr.2162/105/2009.
La termenul de judecată din data de 9.11.2009, pârâta SC Itavetri Company SRL a formulat în temeiul art.115 c.pr.civ., întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.
A arătat pârâta SC Itavetri Company SRL că reclamanta SC GES SA Boldeşti Scăieni a solicitat anularea sau reducerea clauzei de 12 % prevăzută în contractul de leasing în care a fost parte contractantă cu societatea pârâtă, încă din luna martie 1995, contractul respectiv încetând din anul 2000, prin expirare.
Pârâta menţionează că prin decizia nr.11/22.02.2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin nerecurare şi şi irevocabilă, această clauză de 12 % stabilită contractual în art.7 din contractul de leasing a fost stabilită deja ca fiind validă, cu caracter reparator, stabilită de părţi, ca obligaţie de plată încă neexecutată de către reclamanta-debitoare SC GES SA Boldeşti Scăieni.
De altfel, mai arată pârâta că în dispozitivul acestei decizii cu nr.11/22.02.2002 Curtea de Apel Ploieşti a dispus: „obligarea debitoarei SC GES SA Boldeşti Scăieni faţă de creditoarea SC Itavetri Company SRL Bucureşti la suma de 134.129 dolari USA în marfă comandată şi dobânda de 12 % din contractul de leasing, contractul fiind încheiat pe o perioadă de 5 ani, respectiv 1995 – 2000.
Precizează pârâta că dobânda de 12 % nu a fost contestată de reclamanta-debitoare SC GES SA Boldeşti Scăieni în perioada derulării contractului şi nici măcar recurată de reclamantă în cadrul deciziei nr.11/22.02.2002, definitivă şi irevocabilă, iar în conformitate cu disp.art.1087 – 1088 cod civil, această dobândă are caracter reparator, stabilită iniţial de părţi şi acceptată, deci conform art.166 cod pr.civilă, excepţia autorităţii de lucru judecat, referitor la dobânda de 12 % ce face obiectul cauzei.
Apreciază pârâta că această clauză de 12 % constituie o obligaţie de plată către SC Itavetri Company SRL izvorâtă din respectiva decizie civilă – obligaţie care este în curs de silită, fiind cuantificată prin decizia civilă nr.4/15 ianuarie 2007 de către Curtea de Apel Ploieşti, la valoarea de 1.345.978 dolari USA.
Se solicită admiterea excepţiei ridicată în conformitate cu disp.art.137şi art.166 cod pr.civilă, iar pe cale de consecinţă să fie respinsă cererea reclamantei SC GES SA Boldeşti Scăieni, ca inadmisibilă.
În cauză s-au administrat probatorii cu înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele:
În ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, este de remarcat faptul că prin decizia nr.218/2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti Ploieşti s-a statuat că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, întrucât din analiza celor 2 acţiuni formulate rezultă că părţile au calitate diferită, iar obiectul şi fundamentul juridic sunt de asemenea diferite, nefiind aplicabile disp.art.1201 cod pr.civilă.
Faţă de această situaţie, nu mai poate fi pusă în discuţie această excepţie, decizia menţionată fiind obligatorie potrivit art.315 c.pr.civilă cu privire la aspectele soluţionate cu autoritate de lucru judecat.
În ce priveşte fondul cauzei, tribunalul reţine următoarele:
Art.7 lit.c din contractul de leasing intervenit între părţi la data de 7.02.1995 prevede obligaţia utilizatorului locator „să plătească chiria şi dobânda de 12 % pe lună în marfă”.
Contractul este valabil încheiat, fiind semnat de reprezentanţii părţilor şi aplicată ştampila societăţilor respective, iar faptul că la momentul încheierii acestuia lipsea sau nu aprobarea adunării generale extraordinare a SC GES SA Boldeşti Scăieni este lipsit de relevanţă juridică în cauză şi nu este de natură să înlăture efectele juridice specifice contractului de leasing, sancţiunea nefiind nulitatea absolută a clauzei penale înserată în contract.
Încheierea contractelor comerciale este guvernată în dreptul nostru de principiul autonomiei voinţei juridice şi principiul obligativităţii efectelor contractului, conform căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
În doctrină, clauza penală a fost definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
În dreptul comercial, clauza penală se cumulează cu executarea contractului (când bineînţeles aceasta este posibilă) spre deosebire de dreptul civil, când debitorul nu poate cere penalitatea şi executarea obligaţiei principale, cu excepţia daunelor moratorii. Dacă debitorul nu-şi execută obligaţia asumată,creditorul este îndreptăţit să obţină daunele prevăzute în clauza penală,nefiind nevoie ca acesta să dovedească întinderea prejudiciului.
În materie comercială, în afara penalităţilor contractuale,pentru compensarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor,se pot include şi daune-interese pentru neexecutarea totală sau parţială a contractului sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii.
Important este faptul că atât în materie civilă,cât şi în materie comercială cuantumul clauzei penale poate depăşi cuantumul dobânzii legale, dacă părţile au stipulat prin contract acest lucru.
Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că art.1087 c.civ., consacră ireductibilitatea clauzei penale şi chiar dacă ne raportăm la dispoz. art.5 c.civ., în sensul că nici o prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri, trebuie să avem în vedere dacă o astfel de clauză poate fi calificată ca abuzivă sau nu.
În speţă, clauza privind dobânda de 12 % pe lună a fost stabilită de comun acord de ambele părţi contractante, dovadă în acest sens fiind şi faptul că derularea contractului nu a întâmpinat dificultăţi pe o perioadă relativ lungă de timp (1995 – 2001).
În această situaţie, nu se poate vorbi de o clauză abuzivă, care nu a fost negociată de părţi la încheierea contractului (cum este cazul contractelor de adeziune încheiate între comercianţi şi consumatori), şi care ar oferi posibilitatea verificării cuantumului clauzei raportat la prejudiciul suferit de creditor.
Prin urmare, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor,modificând clauzele contractuale, caz în care s-ar aduce atingere disp.art.969 – potrivit cărora contractele au putere de lege între părţile contractante.
Faţă de aceste considerente, tribunalul va respinge atât excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, cât şi acţiunea aşa cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
