DOSAR NR.10788/3/2008– DECIZIA CIVILA NR.214 A/22.03.2010
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Buftea, judetul Ilfov la data de 19.01.2005 sub nr. 645/2005, reclamanta S.C. P.A.S.A. a chemat în judecata pe pârâta S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A., solicitând instantei ca prin hotarârea pe care o va pronunta sa constate existenta dreptului de superficie asupra depozitului de carburanti si asupra depozitului de materiale – imobile în suprafata de 53.149,06 mp si respectiv 22.647,01 mp, ambele situate în comuna Otopeni, jud. Ilfov; obligarea pârâtei la respectarea dreptului de superficie si intabularea dreptului de superficie în favoarea reclamantei.
La termenul din 09.02.2005, reclamanta si-a precizat cererea, solicitând si sa se constate ca asupra cailor de acces are un drept de servitute de trecere.
Prin cererea reconventionala formulata la data de 18.02.2005, pârâta a solicitat sa se constate existenta dreptului sau de proprietate asupra celor doua depozite, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale.
La termenul din 23.02.2005, reclamanta si-a restrâns pretentiile, aratând ca suprafata de teren aferenta depozitului de carburanti este de 18.445,36 mp, iar a depozitului de materiale este de 9.774,72 mp.
Prin sentinta civila nr. 3136/28.06.2006, Judecatoria Buftea – Judetul Ilfov a admis cererea formulata de reclamanta – pârâta S.C. P.A. S.A. în contradictoriu cu pârâta – reclamanta S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A., a respins cererea reconventionala ca neîntemeiata, a constatat în favoarea reclamantei – pârâte dreptul de superficie cu privire la suprafata de 9.774,72 mp pe care este amplasat depozitul de materiale si la suprafata de 18.445,36 pe care este amplasat depozitul de carburanti, conform raportului de expertiza tehnica în specialitatea topografie nr. 2549/11.04.2006 efectuat de expert D.A., a constituit drept de servitute în favoarea reclamantei – pârâte asupra cailor de acces la cele doua depozite, conform concluziilor aceluiasi raport de expertiza si a obligat pârâta – reclamanta sa plateasca reclamantei – pârâte 27.646,84 RON, cheltuieli de judecata.
Prin decizia civila nr.140/07.02.2007, Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila a admis apelul formulat de apelanta pârâta – reclamanta S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A. împotriva sentintei civile nr. 3136/28.06.2006, pronuntate de Judecatoria Buftea, pe care a anulat-o, si a constatat competenta materiala de solutionare a cauzei în prima instanta a Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala, retinând ca natura juridica a litigiului este comerciala si faptul ca obiectul cererii de judecata este neevaluabil în bani, precum si incidenta art. 2 alin.1 pct.1 lit. a Cod procedura civila.
Împotriva acestei hotarâri judecatoresti, la data de 10.07.2007 a declarat recurs reclamanta – pârâta S.C. P.A. S.A., care a fost înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie la data de 24.07.2007.
Prin decizia civila nr. 1525/27.09.2007, Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie a admis recursul formulat de recurenta reclamanta – pârâta S.C. P.A. S.A., a casat în parte decizia si a trimis cauza spre judecare în prima instanta la Tribunalul Bucuresti – Sectia Civila.
Prin sentinta civila nr. 722/22.05.2009 a Tribunalului Bucuresti – Sectia a V-a Civila a fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale active, a fost admisa, în parte, actiunea principala formulata de reclamanta – pârâta S.C. P.A. S.A. în contradictoriu cu pârâta – reclamanta S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A., a fost respinsa ca neîntemeiata cererea reconventionala, s-a constatat ca reclamanta – pârâta a dobândit dreptul de superficie asupra terenului în suprafata de 9.774,72 mp pe care este amplasat depozitul de materiale, precum si asupra terenului în suprafata de 18.445,36 mp pe care este amplasat depozitul de carburanti, conform raportului de expertiza tehnica topometrica nr. 2549/11.04.2006 efectuat de expert A.D., care a fost omologat, s-a acordat reclamantei – pârâte dreptul de trecere pe terenul pârâtei – reclamante cu privire la caile de acces catre cele doua depozite, asa cum au fost identificate în anexa 5 a raportului de expertiza tehnica topometrica nr. 2549/11.04.2006 efectuat de expert A.D. si a fost obligata pârâta – reclamanta la respectarea acestui drept, a fost admisa exceptia necompetentei generale si, în consecinta, a fost respins ca inadmisibil capatul de cerere referitor la intabularea dreptului de superficie; pârâta – reclamanta a fost obligata la plata sumei de 47.307,29 lei, reprezentând cheltuieli de judecata catre reclamanta – pârâta.
Analizând actele si lucrarile dosarului pe fondul cauzei, tribunalul a retinut ca reclamanta – pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra depozitelor de carburanti si de materiale în temeiul art. 5 din H.G. nr. 625/1990 prin care au fost trecute în patrimoniul Întreprinderii R. (antecesoarea reclamantei – pârâte) toate mijloacele fixe si obiectele de inventar legate de activitatile de depozitare, transport si alimentare a aeronavelor, precum si de control al calitatii produselor petroliere pentru aviatie, fara a se face referire la un drept de administrare.
Ulterior, ca efect al dispozitiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 („bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobândite cu alt titlu”) s-a consolidat dreptul de proprietate al reclamantei – pârâte asupra depozitelor. Acestea nu au fost dobândite „cu alt titlu”, asa cum sustine pârâta – reclamanta, având în vedere dispozitiile art. 5 din H.G. nr. 625/1990. Dreptul de proprietate al reclamantei – pârâte asupra depozitelor a fost confirmat de dispozitiile art. 1 alin. 3 din H.G. nr. 1277/1990, potrivit carora valoarea capitalului S.C. R. S.A. trebuia corectata prin finalizarea preluarii de la aeroporturi a depozitelor de carburanti de aviatie, fiind deci evidenta intentia legiuitorului ca depozitele mentionate sa se afle în proprietatea societatii nou înfiintate.
Ca efect al dobândirii dreptului de proprietate asupra depozitelor a luat nastere automat un drept de folosinta asupra terenului pe care acestea se afla, teren aflat în proprietatea statului la data dobândirii constructiilor, constituindu-se astfel dreptul de superficie în favoarea reclamantei pârâte. Ca urmare, pârâta – reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului grevat de dreptul de folosinta al reclamantei – pârâte, dobândit anterior.
Tribunalul a constatat ca dreptul de superficie dobândit de reclamanta – pârâta este opozabil tertilor chiar si fara îndeplinirea formalitatilor de publicitate imobiliara, având în vedere ca potrivit dispozitiilor art. 26 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 sunt opozabile tertilor fara înscrierea funciara drepturile dobândite prin efectul legii – în speta este vorba despre H.G. nr. 625/1990 si H.G. nr. 1277/1990.
Împotriva acestei hotarâri judecatoresti, la data de 28.08.2009 a declarat apel pârâta – reclamanta S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A., care a fost înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti la data de 30.11.2009.
1. Primul motiv de apel are în vedere împrejurarea ca prima instanta a respins în mod neîntemeiat exceptia lipsei calitatii procesuale active a S.C. P.A. S.A. în formularea cererii de chemare în judecata.
Exceptia invocata are ca premisa împrejurarea ca, la începutul anului 2001, S.C. P.A. S.A. a predat societatii G. S.R.L. depozitul de materiale în legatura cu care a formulat cererea de chemare în judecata.
Chiar reclamanta este cea care a adus la cunostinta pârâtei aceasta împrejurare, sens în care i-a comunicat adresa nr. 216/22.01.2001, înregistrata la S.C. C.N. A. S.A., în prezent S.C. C.N. A. S.A., sub nr. 969/23.01.2001.
În consecinta, în lipsa vreunui drept al S.C. P.A. S.A. asupra constructiei reprezentate de depozitul de materiale, aceasta societate nu poate solicita instantei de judecata constatarea existentei unui drept de superficie si/sau servitute de trecere în legatura cu terenul pe care se afla situat respectivul imobil.
2. Cel de-al doilea motiv de apel are în vedere împrejurarea ca prima instanta a apreciat în mod gresit ca S.C. P.A. S.A. ar avea un drept de proprietate asupra depozitului de materiale si asupra celui de carburanti.
Dispozitiile Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale nu au „consolidat” un drept de proprietate al intimatei-reclamante asupra celor doua depozite întrucât:
– pe de o parte, S.C. P.A. S.A. nu avusese un drept de proprietate anterior intrarii în vigoare a respectivei legi, pentru ca aceasta lege sa îl „consolideze”
– iar pe de alta parte, în cauza este pe deplin incidenta exceptia reglementata de teza finala a dispozitiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale, dispozitii potrivit carora „Bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobândite cu alt titlu” .
S.C. P.A. S.A. nu face dovada faptului ca are un drept de proprietate asupra celor doua depozite la care face referire si care se afla pe suprafete de teren proprietatea S.C. C.N. A. S.A.
Or, în cazul S.C. P.A. S.A., cele doua depozite au fost dobândite cu alt titlu decât de proprietate si anume cu titlu de administrare, care însa nu se confunda cu proprietatea.
3. Cel de-al treilea motiv de apel are în vedere împrejurarea ca prima instanta a apreciat în mod gresit asupra faptului ca terenul aflat în proprietatea C.N. A. S.A. ar fi fost afectat de un dezmembramânt.
Având în vedere principiul nemo ad allium transferre potest, quam ipse habet, instanta a apreciat ca pârâta a preluat dreptul de proprietate asupra terenului în starea în care acesta se afla, respectiv având asupra sa constituit un dezmembramânt constând în dreptul de superficie al reclamantei.
Un prim aspect pe care îl evidentiaza din nou este acela ca statul român nu a cedat niciodata intimatei-reclamante proprietatea asupra celor doua depozite vizate de cererea de chemare în judecata.
Un drept de superficie nu poate fi constituit decât în mod explicit si nu într-unul implicit si aceasta fie:
-prin titlu, în sensul de act juridic,
– ex lege, singurul caz de superficie reglementat legal fiind cel consacrat de dispozitiile art. 30 din Codul familiei.
4. Cel de-al patrulea motiv de apel are în vedere împrejurarea ca prima instanta a aplicat gresit dispozitiile art. 616 Cod civil.
Intimata reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate asupra niciunui imobil, terenurile fiind proprietatea C.N. A. S.A., iar perimetrul respectiv are multiple cai de acces si de legatura, pe care le foloseste si S.C. P.A. S.A.
Grevarea cu servitutea de trecere respectiva restrânge prerogativele dreptului de proprietate al C.N. A. S.A. asupra acestor imobile si, implicit impieteaza asupra desfasurarii în conditii optime a activitatilor aeroportuare.
5. Cel de-al cincilea motiv de apel are în vedere împrejurarea ca prima instanta a respins în mod netemeinic si nelegal cererea reconventionala formulata de C.N. A. S.A., cu toate ca:
– pe de o parte, suntem în prezenta unei constructii apartinând unui tert fata de titularul dreptului de proprietate;
– iar pe de alta parte, dispozitiile art. 492 Cod civ. stabilesc o prezumtie de proprietate asupra constructiilor în favoarea proprietarului terenului „pâna ce se dovedeste din contra”, prezumtie nerasturnata în contextul în care S.C. P.A. S.A. nu face dovada dreptului de proprietate asupra constructiilor.
În drept, cererea de apel a fost întemeiata pe dispozitiile art. 282 Cod procedura civila.
Examinând sentinta apelata prin prisma criticilor formulate si în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedura civila, Curtea retine urmatoarele:
I.1. Potrivit art. 109 Cod procedura civila, oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie sa faca o cerere la instanta competenta. Calitatea procesuala activa presupune deci existenta unei identitati între persoana reclamantului si cel care pretinde ca este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecatii. Aplicând aceasta regula de drept în cazul actiunii confesorii prin care se urmareste apararea unui drept de superficie, respectiv de servitute, calitatea procesuala activa apartine în asemenea situatii titularului drepturilor respective.
2. i. În cauza de fata, se constata ca, prin Hotarârea fostului Consiliu de Ministri al Republicii Socialiste România nr. 1303/1972, Comandamentul aviatiei civile – T. din subordinea M.F.A. a preluat întreaga activitate si întregul patrimoniul al Întreprinderii de Transporturi Aeriene T. – Bucuresti (art. 1). Cu aceeasi ocazie a fost înfiintata în subordinea Comandamentului aviatiei civile – T., baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila care urma sa functioneze pe principiul gestiunii economice, cu personalitate juridica, potrivit normelor legale privind organizarea si functionarea întreprinderilor de stat (art. 5 alin. 1). Totodata, s-a prevazut ca obiectul de activitate si sediul acestei întreprinderi, precum si modul de constituire a patrimoniului sunt prevazute în anexa nr. 3 la aceasta hotarâre (art. 5 alin. 2).
Anexa respectiva nu a fost depusa la dosar, însa prin Ordinul Sefului Departamentului Aviatiei Civile nr. 1184/21.01.1983, în temeiul dispozitiilor Decretului nr. 409/1955, s-a dispus transmiterea din administrarea aeroportului international Bucuresti – Otopeni în administrarea bazei de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila a depozitului de carburanti – lubrifianti Otopeni, iar prin Ordinul nr. 16994/14.11.1983 emis de aceeasi autoritate s-a dispus, de asemenea în temeiul dispozitiilor Decretului nr. 405/1955, transmiterea din administrarea A.I. Bucuresti – Otopeni în administrarea Bazei de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila a Depozitului central de motoare si piese de schimb.
Printr-un proces verbal nedatat, în care se face referire însa la Ordinul nr. 1184/21.01.1983, încheiat între A.I.Bucuresti – Otopeni si Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila, s-a consemnat predarea si primirea depozitului de carburanti – lubrifianti Otopeni, iar prin procesul verbal nr. 1557/23.09.1983, încheiat între comandantul A.I. Otopeni si directorul Bazei de aprovizionare pentru Aviatia Civila s-a procedat la predarea si respectiv primirea obiectelor apartinând investitiei „depozit central de motoare si piese de schimb în Aeroportul Otopeni”.
În legatura cu aceste aspecte, trebuie avuta în vedere reglementarea data prin art. 6 din Constitutia României din 1965 proprietatii socialiste de stat: „Proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie este fie proprietate de stat – asupra bunurilor apartinând întregului popor, fie proprietate cooperatista – asupra bunurilor apartinând fiecarei organizatii cooperatiste”. Prin exceptie, exista proprietate privata, dar „puteau constitui obiect al dreptului de proprietate personala veniturile si economiile provenite din munca, casa de locuit, gospodaria de pe lânga ea si terenul pe care ele se afla, precum si bunurile de uz si confort personal” (art. 36 alin. 2).
Concluzia practica a acestei teze era aceea ca proprietatea de stat reprezenta un fond unic. Întreprinderile nu erau titulare ale unui drept de proprietate, în sensul ca nu detineau toate atributele pe care acest drept le confera în mod firesc titularilor sai. Ele puteau actiona, desigur, pentru restabilirea lui când era încalcat de catre terti, de exemplu pe calea unei actiuni în revendicare, însa nu puteau sa-l opuna niciodata statului care îl constituise si care pastra latitudinea de a-l mari sau micsora prin redistribuire, mergând pâna la desfiintarea întreprinderilor titulare. Dreptul acestora era denumit „administrare operativa directa” sau, ulterior, „administrare directa”, tocmai pentru ca nu conferea atributele proprietatii. Fiind scos din circuitul civil general, dreptul de proprietate socialista de stat era inalienabil – cel putin în principiu -, deoarece, cu exceptia marfurilor sau a acelor bunuri ce erau prin lege introduse în circuitul civil, nu putea fi înstrainat, era imprescriptibil sub raport achizitiv si insesizabil. Cât priveste transmiterea în administrare a bunurilor proprietate a statului între institutiile centrale de stat, sfaturile populare si unitatile tutelate de acestea, aceasta se facea fara plata si în conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955, o asemenea operatiune având loc si în speta.
În consecinta, ceea ce era evidentiat în patrimoniul întreprinderilor socialiste, care au fiintat pâna în 1990 în temeiul art. 2 din Legea 5/1978, nu era în proprietatea acestora, ci a statului, situatie în care acestea nu puteau fi decât titularele unui dreptul de administrare directa asupra bunurilor din patrimoniul lor.
ii. Într-o a doua etapa, prin art. 1 din H.G. nr. 625/1990, s-a prevazut ca Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila se reorganizeaza prin modificarea obiectului sau de activitate sub denumirea de Întreprinderea de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie – R. (R.A.R.C.).
Desi reorganizarea „prin modificarea obiectului de activitate” nu era de natura sa produca vreo consecinta asupra patrimoniului întreprinderii în discutie, conform art. 40-53 din Decretul nr. 31/1954, prin art. 5 din acest act normativ s-a prevazut ca: „(…) trec în patrimoniul întreprinderii R. toate mijloacele fixe si obiectele de inventar existente în unitatile din subordinea Departamentului aviatiei civile legate de activitatile de depozitare, transport si alimentare a aeronavelor, precum si de control al calitatii produselor petroliere pentru aviatie”, ceea ce presupune marirea patrimoniului acesteia prin dobândirea dreptului de administrare si asupra altor bunuri cu aceste destinatii ce ar apartine eventual altor întreprinderi incluse în categoria celor la care se refera textul de lege enuntat. Chiar admitând ca hotarârea de guvern amintita ar fi operat o dizolvare a fostei întreprinderi Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila, cele doua elemente de patrimoniu care formeaza obiectul litigiului ar fi fost transmise noii întreprinderi R. în temeiul acestui text de lege, în calitate de bunuri legate de activitatea de depozitare.
Prin art. 5 alin. 3 din H.G. nr. 625/1990 s-a mai stabilit ca „activul si pasivul stabilite pe baza de bilant si contractele economice privind piesele de schimb de aviatie, stocurile de motoare, agregate si piese de schimb existente în Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila trec la unitatile de aviatie civila care le-au solicitat. Personalul aferent activitatii de aprovizionare si desfacere cu piese de schimb, motoare si agregate de aviatie se transfera în interesul serviciului la unitatile în cauza”. Nici depozitul de carburanti – lubrifianti Otopeni si nici chiar depozitului central de motoare si piese de schimb nu se încadreaza fara echivoc în aceasta categorie si, în plus, nu s-a facut dovada unei transmiteri a celui din urma catre o alta unitate.
În baza acestei hotarâri de guvern a fost emis un ordin nedatat de catre Seful Departamentului Aviatiei Civile, prin care s-a dispus cedarea fara plata de catre aeroporturile prevazute într-o anexa 1, catre ICPPA – R. a depozitelor de carburanti – lubrifianti si a instalatiilor aferente.
iii. Pe baza celor expuse anterior se retine ca la data intrarii în vigoare a Legii nr. 15/1990 (7.08.1990), cele doua depozite se aflau în proprietatea statului si în administrarea Întreprinderii de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie – R.. Prin art. 16 din acest act normativ s-a prevazut ca: „Unitatile economice de stat, cu exceptia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub forma de societati pe actiuni sau societati cu raspundere limitata, în conditiile prevazute de lege”.
În aplicarea prevederilor acestui text de lege, la data de 8.12.1990, prin H.G. nr. 1277/1990 a fost înfiintata Societatea comerciala pe actiuni „R. – S.A.” (R.A.R.C.), persoana juridica româna, cu sediul în Bucuresti, soseaua Bucuresti – Ploiesti, km 16,5, cu capital social initial stabilit pe baza bilantului la data de 30.06.1990, prin preluarea activului si pasivului de la Întreprinderea de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie (art. 1 alin. 1).
Conform art. 1 alin. 3: „Valoarea capitalului societatii va fi corectata prin finalizarea preluarii de la aeroporturi a depozitelor de carburanti de aviatie, predarea depozitului de motoare si a pieselor de schimb catre unitatile de aviatie civila, conform H.G. nr. 625/1990, precum si prin definitivarea reevaluarii patrimoniului, dar nu mai târziu de 10 decembrie 1990. Aceasta dispozitie legala nu este incidenta în cauza de fata, deoarece depozitul de carburanti Otopeni era detinut de Întreprinderea de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie, care pâna la data de 29.05.1990 a purtat denumirea de Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila, în baza procesului verbal nedatat încheiat cu A.I. Bucuresti – Otopeni, chiar daca nu ar fi fost inclus în bilantul din 30.06.1990, iar cu privire la depozitului central de motoare si piese de schimb Otopeni nu s-a facut dovada ca ar fi fost solicitat de o unitate de aviatie civila si cu atât mai mult a existentei vreunui act juridic de transfer catre o asemenea unitate, întemeiat pe dispozitiile H.G. nr. 625/1990.
În ce priveste relatia patrimoniala dintre fosta întreprindere socialista si societatea comerciala nou înfiintata, principalul document legislativ care a vizat transformarea economiei romanesti în economie de piata, a prevazut, prin art. 18 lit. c, ca aceasta este o „preluare a activului si pasivului unitatii economice de stat care se constituie în societate comerciala”.
Aceasta dispozitie prezinta dificultatea ca nu identifica într-un mod precis care este titlul cu care se face aceasta preluare (cu titlu de proprietar sau cu un alt titlu). Un ajutor în interpretare îl da art. 20 alin. 2 din aceeasi lege, dispozitie care se regaseste de altfel si în Legea nr. 31/1990, art. 6: „bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobândite cu alt titlu”. Aceasta dispozitie nu descrie ea însesi relatia dintre patrimoniul întreprinderii socialiste si societatea comerciala nou formata pe baza acesteia, însa instituie o prezumtie utila potrivit careia atât timp cât în actele de constituire a societatii comerciale nu este identificat un alt titlu cu care se face transferul de patrimoniu, atunci este prezumat ca acel titlu este cel de proprietar.
Actul de înfiintare al S.C. „R. – S.A., respectiv H.G. nr. 1277/1990 nu este foarte explicit asupra titlului cu care se transmite patrimoniul de la Întreprinderea de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie – R., nefacând decât sa reia dispozitia legala din art. 18 din Legea nr. 15/1990 privind preluarea activului si pasivului.
Având însa în vedere prezumtia din art. 20 alin. 2, prin care se prevede ca acolo unde nu este identificat un alt titlu cu care bunurile sunt preluate în patrimoniu, atunci dreptul este unul de proprietate, se poate trage concluzia, temeinic sustinuta juridic, ca preluarea s-a facut cu titlu de proprietar. Deci, ceea ce a preluat în patrimoniu S.C. „R. – S.A. nu este dreptul de administrare al fostei întreprinderi socialiste, ci chiar un drept de proprietate asupra bunurilor respective.
Prin ipoteza, fostele întreprinderi socialiste nu detineau un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniu, astfel ca interpretarea apelantei pârâte potrivit careia primirea lor de catre acestea cu alt titlu ar exclude incidenta tezei I a art. 20 alin. 2, privind dobândirea de catre societatea comerciala nou înfiintata a însusi dreptului de proprietate asupra lor, ar lasa textul de lege în discutie fara aplicare, ceea ce nu poate fi admis.
Un alt argument care conduce la aceeasi concluzie este art. 53 din Legea nr. 15/1990 care reglementeaza destinatia bunurilor care ramân în proprietatea statului. Per a contrario, înseamna ca restul bunurilor despre care se face vorbire în Legea nr. 15/1990 sunt bunuri care au iesit din proprietatea statului, deci titlul cu care s-a facut transferul de la întreprinderile socialiste la societatile comerciale este cel de proprietate (exceptie doar situatia când s-a prevazut în mod expres altfel prin actele de constituire).
În acelasi sens militeaza si interpretarea istorico-teleologica. Înfaptuirea reformelor economico-sociale dupa schimbarea sistemului politic al regimului comunist din anul 1989 a impus cu acuitate transformarea fostei proprietati socialiste de stat în proprietate privata, având loc deschiderea spre economia de piata si dezghetarea circuitului civil. În acest context, unul dintre principalele acte normative care a marcat începutul reformei pe plan economic în România a fost Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat în regii autonome si societati comerciale, act normativ prin care proprietatea de stat asupra mijloacelor fixe si a mijloacelor circulante a fost trecuta în proprietatea regiilor autonome si a societatilor comerciale, ca o prima etapa a dezetatizarii economiei nationale prin reorganizarea entitatilor juridice care o exercitau prin asa-zisul drept de administrare operativa directa. Statul român care era proprietar, drept ce îl exercita în virtutea Constitutiei din anul 1965, în numele întregului popor, renunta la aceasta prerogativa de unic si absolut proprietar, transferând acest drept persoanelor juridice rezultate din organizarea fostelor întreprinderi si unitati economice socialiste de stat.
Este adevarat ca nu toate elementele patrimoniale ce constituiau masa de bunuri preluata în urma inventarierii de catre regiile economice si societatile comerciale au devenit proprietatea respectivelor persoane juridice. Sub acest aspect, exceptia dobândirii în proprietate de catre acestea a bunurilor care au apartinut fostelor unitati economice de stat si care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu are în realitate în vedere anumite bunuri care datorita destinatiei acestora, uzului sau interesului public fac obiectul proprietatii publice a statului (sau a unitatilor administrativ-teritoriale, dupa delimitarea bunurilor proprietate publica a statului de cele ale proprietatii publice a unitatilor administrativ-teritoriale, dupa intrarea în vigoare a Constitutie României din anul 1991), si care au fost atribuite societatilor comerciale prin actul de înfiintare expres cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfasurarii obiectului de activitate al acestora. Este normal sa fie asa deoarece nu exista aici un mod de dobândire al dreptului de proprietate într-unul din modurile reglementate de art. 644-645 din Codul civil, ele ramânând în continuare în proprietate publica.
iv. În sedinta de lucru din data de 14.03.1991 a consiliului împuternicitilor statului al societatii comerciale al S.C. R. S.A., care a avut loc la sediul societatii Bucuresti – Otopeni, sos. Bucuresti – Ploiesti, km 16,5, s-a dispus, prin hotarârea nr. 3, schimbarea denumirii societatii comerciale din R. S.A. (R.A.R.C.) în societatea comerciala R. – F. S.A. (R.A.R.C.) – F.. În cuprinsul hotarârii s-a aratat ca schimbarea denumirii societatii este urmare a înregistrarii la Camera de Comert si Industrie a României, a unei alte societati R. – S.A., ca societate comerciala de servicii cu caracter industrial si comercial în sectorul industriei constructiilor de masini – înfiintata prin H.G. nr. 1213/20.11.1990.
Pornind de la dispozitiile art. 26 lit. e din decretul nr. 31/1954 si art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, societatea comerciala este definita ca fiind un grup organizat de persoane, care beneficiaza de un fond social format din aporturile asociatilor, destinat exercitarii de fapte de comert si care, gratie personalitatii juridice, actioneaza ca un subiect de drept distinct. Asociatii pastreaza însa dreptul de a decide, în conditiile actului constitutiv si cu respectarea prevederilor legii, asupra societatii, putând modifica actul constitutiv sau chiar dizolva societatea.
Prin urmare, lipsa de identitate între doua societati comerciale poate fi data doar de absenta identitatii între oricare din aceste elemente definitorii, iar nu de simpla diferenta de denumire.
Or, în ceea ce priveste S.C. R. – F. S.A. si S.C. R. S.A., înfiintata prin H.G. nr. 1277/1990, a actionat un singur organ de conducere, cu privire la acelasi patrimoniu.
Din aceasta perspectiva, nu exista niciun argument pe baza caruia eventuala nelegalitate a hotarârii de schimbare a denumirii sa poata conduce la concluzia existentei a doua societati comerciale distincte.
De altfel, în registrul comertului a fost înmatriculata S.C. R. – F.S.A., înfiintata prin H.G. nr. 625/1990.
v. În fine, prin actul aditional autentificat sub nr. 1541/21.12.2000 de public S.T., pe baza hotarârii Adunarii Generale Extraordinare a Asociatilor, s-a dispus schimbarea denumirii societatii din S.C. R. – F. S.A. în S.C. P.A.S.A.
vi. Pe baza acestor constatari, se retine ca reclamanta pârâta este, asa cum în mod temeinic a constatat prima instanta, titulara dreptului de proprietate asupra celor doua depozite, dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990.
3. Pe de alta parte, pe baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M09 nr. 0751 se retine ca titulara dreptului de proprietate asupra terenului situat sub cele doua constructii este pârâta reclamanta CN A. I. Bucuresti.
Cunoscut în dreptul roman ca fiind acel drept acordat unei persoane de a se folosi de o constructie ridicata pe terenul altei persoane, pe veci sau pe un termen foarte lung, în schimbul unei sume de bani numite solarium, dreptul de superficie (superficies) se nastea, de regula, pe cale conventionala, ca anexa la un contract de închiriere de lunga sau foarte lunga durata, cu privire la un teren de constructie. Institutia a fost preluata în dreptul civil modern, de art. 553 din Codul civil napoleonian, reprodus partial de art. 492 din Codul civil român.
Existenta dreptului de superficie, ca exceptie de la efectul achizitiv al accesiunii imobiliare artificiale, este recunoscuta indirect de dispozitiile textului de lege amintit: „Orice constructie, plantatie sau lucru facut în pamânt sau asupra pamântului, sunt prezumate a fi facute de catre proprietarul acelui pamânt si ca sunt ale sale, pâna ce se dovedeste din contra”. Prin acest text de lege se instituie o prezumtie relativa de proprietate asupra constructiilor amplasate pe teren în favoarea proprietarului terenului, cel care a edificat constructia putând face dovada contrara, respectiv ca aceste constructii nu sunt proprietatea titularului dreptului de proprietate asupra terenului. Facând aceasta dovada contrara, cel care detine o constructie edificata pe terenul altuia devine titularul unui drept de superficie.
Mai târziu, dreptul de superficie a fost mentionat în art. 11 din Legea nr. 115/1938. Printre drepturile reale imobiliare care trebuie intabulate, art. 19 din Legea nr. 7/1996 mentioneaza si dreptul de superficie. De asemenea, art. 22 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva enumera printre drepturile exceptate de la aplicarea prevederilor acestui decret si dreptul de superficie.
Dreptul de superficie este, potrivit definitiei date de practica judiciara si de literatura de specialitate dupa îndelungi dezbateri, un drept real imobiliar, dezmembramânt al dreptului de proprietate, asupra unui teren, si care consta în dreptul de proprietate al unei persoane, numite superficiar, asupra constructiilor sau plantatiilor edificate pe terenul altei persoane, teren asupra caruia superficiarul are un drept de folosinta.
Asa fiind, rezulta ca, în cazul acestui drept real imobiliar, se suprapun doua drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al superficiarului asupra constructiilor sau plantatiilor edificate si dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste constructii si care apartine altei persoane decât constructorul.
În lumina acestor considerente, existenta dreptului de proprietate asupra constructiei situate pe terenul altei persoane, dobândit cu orice titlu, exclude prin ipoteza intervenirea mecanismului accesiunii.
În acelasi timp, existenta acestui drept atrage dupa sine în mod obiectiv necesar, deoarece în caz contrar nu ar putea fi exercitat, un drept de folosinta asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie.
Asadar, constructorul are, în ce priveste terenul altei persoane, doar posesia si folosinta, atributul dispozitiei ramânând la proprietarul terenului, ceea ce îi confera caracterul de dezmembramânt al dreptului de proprietate. Din acest motiv, dreptul se superficie trebuie privit si prin prisma garantiilor impuse de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauza Moculescu contra României, hotarârea din 2 martie 2010), însa în limitele învestirii instantei.
Dreptul de superficie poate lua nastere în temeiul legii, prin titlu sau uzucapiune.
În aceste conditii, chiar daca între proprietarul constructiei si cel al terenului nu a intervenit o conventie prin care cel din urma sa consimta la grevarea terenului sau cu anumite sarcini, situatie care se regaseste si în cauza, se admite pe baza interpretarii rationale a tezei finale a art. 492 ca, dobândind un drept de proprietate asupra constructiei, în patrimoniul detinatorului acestuia se naste ope legis un drept de superficie, constând în dreptul de proprietate asupra constructiei si de folosinta asupra terenului, pe durata existentei constructiei.
O asemenea solutie a fost adoptata în mod constant în ipoteza edificiilor ridicate de soti pe terenul proprietatea exclusiva a unuia dintre ei, deci bun propriu al acestuia, considerate bunuri comune ale sotilor, sotul neproprietar al terenului devenind titular al unui drept de superficie, instantele urmând decizia de îndrumare nr. 19/1960 a fostului Tribunal Suprem, precum si în cazul strainilor care au dobândit constructii anterior intrarii României în Uniunea Europeana.
4. În raport de cele aratate anterior, se constata ca reclamanta justifica legitimarea procesuala activa atât pe capatul de cerere privind recunoasterea dreptului de superficie, împrejurare ce are drept consecinta directa si retinerea caracterului întemeiat al fondului pretentiilor sale, cât si pe cel privind recunoasterea dreptului de servitute, în calitate de titulara a dreptului de proprietate asupra fondului dominant (cele doua depozite).
II. În ceea ce priveste motivul de apel privind aplicarea gresita a dispozitiilor art. 616 Cod civil, Curtea retine ca potrivit acestui text de lege: „Proprietarul al carui loc este înfundat, care nu are nicio iesire la calea publica, poate reclama o trecere pe locul vecinului sau pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despagubi în proportie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona”.
Potrivit art. 617: „Trecerea trebuie regulat facuta pe partea ce ar scurta calea proprietarului fondului închis, ca sa iasa la drum”, iar conform art. 618: „Cu toate acestea trebuie a se alege trecerea prin locul ce ar pricinui o mai putina paguba acelui pe al carui loc trecerea urmeaza a fi deschisa”.
De aceea, la stabilirea servitutii trebuie sa se aiba în vedere nu numai interesul proprietarului fondului dominant, ci si interesul celui care va suporta consecintele servitutii.
Contrar sustinerilor apelantei, dovada inexistentei accesului la drumul public s-a facut prin expertiza efectuata în cauza de expertul desemnat de catre instanta, A.D., concluziile sale pe acest aspect coincizând cu cele ale expertului parte al apelantei pârâte, G.V., inclusiv cu privire la caile de acces identificate în concret, care constituie anexa nr. 26 la raportul depus de acesta din urma.
Pe de alta parte, chiar admitând ca fondul aservit este cuprins în perimetrul de dezvoltare al A.I. H.C. – Bucuresti, conform art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 64/1999, desi nu au fost administrate dovezi în acest sens, aceasta împrejurare nu ar constitui un impediment în recunoasterea unui drept de servitute, deoarece acest dezmembramânt al dreptului de proprietate nu constituie o investitie în sensul art. 3 alin. 2.
III. Neîntemeiat este si motivul de apel referitor la respingerea cererii reconventionale, întrucât, conform celor expuse anterior, dreptul de superficie constituie o derogare de la regula înscrisa în art. 492 Cod civil, norma care consacra, în prima sa teza, dreptul de accesiune imobiliara.
Fata de aceste considerente, retinând temeinicia si legalitatea hotarârii primei instante, în temeiul art. 296 Cod procedura civila, Curtea urmeaza sa respinga apelul ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art. 298 si 274 Cod procedura civila, Curtea constata ca apelanta, care se afla în culpa procesuala, este obligata sa plateasca intimatei cheltuielile de judecata, reprezentând onorariul avocatului angajat. Curtea va face în acelasi timp si aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedura civila, astfel ca va obliga apelanta sa suporte numai o parte din cheltuielile efectuate în cauza de partea adversa, considerate necesare si cu caracter rezonabil, respectiv 3.500 lei din totalul de 5.950 lei, achitat de catre intimata avocatului sau. Au fost avute în vedere, pe de o parte, timpul si volumul de solicitate pentru redactarea întâmpinarii, stabilite în raport de împrejurarea ca rationamentul apelantei si respectiv apararea intimatei sunt construite, în esenta, pe aceleasi elemente învederate si în fata primei instante, iar pe de alta parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regula de avocati pentru cauze cu un grad de dificultate asemanator.
