Curtea de Apel Târgu Mureş a admis recursul declarat de intervenientul N.Z. împotriva sentinţei civile nr. 1987 din 30.11.2001 pronunţată de Tribunalul Harghita şi a casat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de intervenienta Z.M.M. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin menţionata sentinţă a fost admisă cererea formulată de prefect, în calitate de reprezentant al Guvernului, şi cererea de intervenţie în nume propriu a intervenientei Z.M.M., în contradictoriu cu pârâtul consiliul local. S-a constatat nulitatea hotărârii pârâtului privind situaţia imobilului în litigiu, a cărui restituire în natură a fost solicitată de intervenienta Z.M.M., s-a constatat că aceasta este îndreptăţită, în baza Legii nr. 10/2001, să i se restituie în natură imobilul specificat, a dispus obligarea pârâtului la a emite o hotărâre de restituire în natură pe seama intervenientei cu privire la imobil, cu daune cominatorii de câte 500.000 lei pe zi de întârziere. A fost respinsă cererea de intervenţie în nume propriu formulată de intervenientul N.Z.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin notificarea nr. 517/2001 Z.M.M. a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974. S-a stabilit că imobilul în litigiu nu se va scoate din patrimoniul consiliului local, chiriaşul N.Z. nu a cumpărat apartamentul, iar fostul proprietar a refuzat despăgubirile acordate în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât poate solicita restituirea în natură.
S-a apreciat că, în cauză, cererea reclamantului întruneşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 29/1990, fiind justificată, deoarece, în regimul juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, fostul proprietar este îndreptăţit să solicite şi să primească în natură locuinţa care nu a fost înstrăinată chiriaşului.
Instanţa de recurs a constatat că, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 (art. 23), „unitatea deţinătoare” este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură”, art. 23 şi 24 prevăzând atât modalitatea, cât şi termenele şi limitele în care se poate dispune sau în care se pot face oferte persoanei îndreptăţite. Este evident că, potrivit pct. 8 din art. 24, se stabileşte competenţa materială de soluţionare a litigiilor care intră sub incidenţa acestei legi speciale, indicându-se în mod expres că instanţa competentă este „secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare” şi că hotărârea tribunalului este supusă căilor legale de atac.
Prin cererea de chemare în judecată, prefectul a atacat pe calea contenciosului administrativ hotărârea prin care consiliul local a hotărât că nu se aprobă scoaterea din capitalul social al SC „G.C.” SRL şi din patrimoniul privat al consiliului local a imobilului solicitat de Z.M.M., propunându-se acordarea de despăgubiri băneşti.
Potrivit art. 20 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în cazul primăriilor, restituirea în natură sau plata echivalentului către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
Pentru ca primarul să poată să emită o dispoziţie motivată de restituire în natură sau în echivalent era necesar, în acord cu Legea administraţiei publice locale, să se adopte o hotărâre cu privire la imobilul aflat în patrimoniul privat al consiliului local.
Se pune problema naturii juridice a acestei hotărâri, ca act juridic, deoarece este clar că dispoziţia primarului intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi poate fi atacată prin procedura stabilită de legea specială.
Conform Legii nr. 215/2001, consiliile locale şi judeţene hotărăsc cu privire la bunurile care constituie patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, cu referire la administrare, concesionare, închiriere, vânzare-cumpărare, locaţie de gestiune. Restituirea imobilelor în regimul juridic al Legii nr. 10/2001 are o reglementare specială, astfel că, într-adevăr, autoritatea deliberativă şi-a depăşit competenţele. In acest context, în temeiul prevederilor art. 27 din Legea nr. 215/2001, prefectul a atacat pe calea contenciosului administrativ hotărârea consiliului local, solicitând anularea acesteia.
în ceea ce priveşte cererile de intervenţie formulate în interesul propriu de cele două persoane fizice, fosta proprietară, pe de o parte, şi chiriaşul, pe de altă parte, în mod greşit instanţa a trecut a soluţionarea lor în cadrul şi în limitele procesului stabilit prin actul de sesizare, respectiv într-un litigiu între două autorităţi ale administraţiei publice.
Obiectul cererii de intervenţie în interes propriu putea, în condiţiile stabilite de Legea nr. 10/2001, să formeze conţinutul unui dosar înregistrat la secţia civilă a tribunalului, fiind diferit atât în ceea ce priveşte modul de sesizare şi etapele procesuale, cât şi căile de atac, iar prin cererea de intervenţie formulată de chiriaşul recurent, în temeiul art. 49-56 C. proc. civ., al Legii nr. 215/2001 şi al Legii nr. 29/1990, practic se cere a se menţine hotărârea emisă de consiliul local, neformulându-se o cerere în interes propriu.
în cadrul unei acţiuni în administrativ formulată în temeiul legii speciale, aceea a administraţiei publice locale şi în limitele stabilite de acestea, intervenientul N.Z., chiriaş al imobilului din litigiu, nu se poate prevala de dreptul său de chiriaş pentru a apăra proprietatea unui bun aflat în domeniul privat al consiliului local şi nici nu poate face aprecieri asupra legalităţii sau nelegalităţii actului emis de organul deliberativ. în raport cu prevederile Legii nr. 215/2001, nu are calitate procesuală activă, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de intervenţie, chiar dacă s-a referit la netemeinicia acesteia, deşi ar fi trebuit să fie respinsă ca inadmisibilă. Aceasta împiedică verificarea celorlalte motive de recurs, cu excepţia celor de ordine publică, ce pot fi invocate chiar şi din oficiu. Astfel, în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Z.M.M., aceasta a fost soluţionată cu încălcarea regulilor de competenţă materială, prin rezolvarea unor capete de cerere ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în cadrul procedurii de contencios administrativ. Aşadar, soluţia corectă s-a considerat a fi admiterea recursului intervenientului1 N.Z., în temeiul prevederilor art. 304 pct. 3, 5 C. proc. civ., coroborate cu art. 312 alin. 2 C. proc. civ. şi casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul de a se respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de intervenienta Z.M.M. Această soluţie se impune din interpretarea prevederilor Legii nr. 215/2001, fiind vorba despre o procedură instituită de o lege specială, derogatorie de la dreptul comun în materie, care este Legea nr. 29/1990, republicată, în cadrul căreia nu poate interveni persoana fizică pentru anularea unei hotărâri a cărei legalitate se verifică prin atribuţii date prefectului şi cu atât mai puţin pentru valorificarea unui drept propriu. In această ordine de idei, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 prevede o altă procedură judiciară prin care persoana îndreptăţită poate să-şi apere dreptul recunoscut de lege, este inadmisibilă o acţiune cu acelaşi obiect formulată pe calea contenciosului administrativ.
Faptul că, între timp, consiliul local şi-a revocat hotărârea atacată pe calea contenciosului administrativ şi a procedat la emiterea altei hotărâri, nu lasă fără obiect prezentul recurs, deoarece este vorba despre excepţii de ordine publică privind competenţa materială şi inadmisibilitatea unei acţiuni raportat strict la cadrul procesual dedus judecăţii.
Cel mult, se pune problema interesului pe care intervenienta-intimată Z.N. îl mai are să promoveze o acţiune în temeiul Legii nr. 10/2001 la secţia civilă a tribunalului, atâta timp cât primarul a emis dispoziţia privind restituirea în natură a imobilului din litigiu.
C.A. Tărgu Mureş, decizia nr. 157/R/l9.03.2002
