Contencios administrativ. Hotărâre de consiliu local de încadrare a terenurilor în categoria celor scutite de impozite. Taxe de închiriere şi pe veniturile din concesiuni. Inexistenţa unor creanţe fiscale Impozite şi taxe


O.G. nr. 36/2002, anexa 5 lit. B pct. 2;

Codul fiscal, art. 257 lit. i;

Codul de procedură fiscală, art. 32 alin. 1.

În condiţiile în care reclamanta a obţinut în conformitate cu dispoziţiile O. G. nr. 36/2002 o hotărâre a consiliului local de încadrare a terenurilor în categoria celor scutite de impozit, iar destinaţia terenului nu a fost modificată, dispoziţiile din O.G. nr. 36/2002 au fost preluate integral în Codul fiscal, dispoziţia de abrogare a O.G. nr. 36/2002 conţinută în art. 298 nu determina necesitatea ca reclamanta să obţină o nouă hotărâre de consiliu local de încadrare a terenurilor în categoria celor scutite de plata impozitului, pentru a putea beneficia de scutirea de impozit.

Creanţele izvorâte din contractele de închiriere şi concesiune nu au caracterul de creanţe fiscale.

Curtea de Apel Bacău, Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 616 din 4 iunie 2010

Judecător Moglan Lăcrămioara

Prin cererea înregistrată sub nr. 4945/2007 la Tribunalul Neamţ, C. J. A. S. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 80/2007 emisă de C. L. – D. T. I., solicitând anularea acesteia şi a deciziei de impunere 3803DI/26-04-2007.

în motivarea cererii s-a arătat că prin decizia de impunere menţionată s-au stabilit în sarcina sa o serie de obligaţii fiscale, parte fiind nedatorate.

Contestatoarea a considerat netemeinică şi nelegală decizia atacată arătând că: – cu privire la taxa pe teren, intimata a admis în parte contestaţia sa dar în continuare acesta vizează obligarea nejustificată la plata a sumei de 103.605 lei pentru terenul de 159.860 mp aferent reţelelor de apă, suma de 9875 lei aferentă suprafeţei de 15.237 mp reţea captare B. şi a sumei de 836 lei reprezentând taxă teren închiriat. S-a arătat că prin HCL 190/2003 Consiliul Local a aprobat încadrarea terenurilor de 17981 mp, 25800 mp, 159 850 mp în categoria terenurilor ce contribuie la exploatarea resurselor de apă sau sunt folosite ca zone de protecţie. S-a avut în vedere OG 36/2002 în prezent abrogată prin intrarea în vigoarea Codului Fiscal dar în condiţiile actualei reglementări, prevederea din OG este preluată ad literam astfel încât o nouă încadrare obţinută printr-o nouă hotărâre ar fi superfluă;

– cu privire la impozitul pe teren s-a arătat că şi suprafaţa de 25 800 mp intră în categoria terenurilor care concură la exploatarea surselor de apă;

– cu privire la taxa închiriere teren, contestatoarea a precizat că suma reprezintă chirie la plata căreia s-a obligat prin contractul de închiriere ce avea ca obiect terenul de 3095 mp cu destinaţia de organizare teren, contract ce a fost reziliat la data de 30-03-2007;

– cu privire la veniturile din concesiuni în sumă de 1325 lei, a precizat că nu contestă decât calificarea acesteia drept creanţă fiscală şi includerea în decizia de impunere.

în drept a invocat Legea 554/2004, Legea 571/2003 şi OG 92/2003.

Intimata a depus întâmpinare prin care s-a arătat că rezilierea contractului de închiriere a operat începând cu data de 23-05-2007 în baza adresei Primăriei şi prin urmare s- a procedat la recalcularea taxei datorate pentru perioada 1-0-2007/23-05-2007.

în ceea ce priveşte suprafaţa de teren aferentă conductelor de alimentare cu apă şi canalizare, organul fiscal a apreciat că nu există temei legal pentru admiterea acestui capăt de cerere având în vedere prevederile art. 257 lit. i Cod fiscal şi lipsa unei HCL în acest sens.

în ceea ce priveşte critica referitoare la veniturile din concesiuni, acesta este neîntemeiată având în vedere dispoziţiile art. 14, 15, 23 din OG 92/2003.

în cauză s-a efectuat expertiză de specialitate pentru identificarea terenurilor, respectiv a categoriei de încadrare – filele 149/153.

Prin sentinţa civilă nr,171/CF/26.11.2009 Tribunalul Neamţ a admis în parte contestaţia, a anulat în parte decizia nr.80/2007 şi decizia de impunere 3803DI/26-04-2007 emise de D. T. I. cu privire la stabilirea în sarcina contestatoarei a obligaţiei de plată a impozitului şi a taxei pentru terenurile în suprafaţă de : 17.981 mp, 25.800 mp şi 19.850 mp.

Totodată, a respins contestaţia privind taxă teren închiriat şi venituri concesiune ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele: Prin decizia de impunere 3803DI /26-04-2007 s-au stabilit obligaţii fiscale în sarcina societăţii, pentru anul 2007; acesta a fost contestată prin decizia mai sus menţionată, contestaţia fiind admisă în parte, procedându-se la recalcularea obligaţilor fiscale. Societatea contestă însă sumele stabilite în sarcina sa, cu titlu de taxă şi impozit pentru terenuri care sunt aferente reţelelor de apă, cu titlul de taxă închiriere teren şi venituri concesiuni.

A reţinut potrivit art. 256 şi 257 din Codul fiscal, că: Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel. (3) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren.

Impozitul pe teren nu se datorează pentru:

i) terenurile care prin natura lor şi nu prin destinaţia dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură/orice terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de acumulare sau căi navigabile/cele folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundaţiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie/cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă/cele folosite ca zone de protecţie definite în lege/precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei solului;

Expertiza efectuată în cauză a confirmat faptul că terenurile indicate de către societate şi-au păstrat categoria de folosinţă avută în vedere în anul 2003 când Consiliul Local , prin HCL nr. 190 , a stabilit că nu se datorează taxă pe teren, în baza prevederilor legale în vigoare la acea dată, respectiv anexa 5 din OG 36/2002; potrivit acesteia nu se datorau taxa pe teren pentru: terenurile care prin natura lor şi nu prin destinaţia dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, inclusiv cele ocupate de iazuri, bălţi sau de lacuri de acumulare, cele folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundaţiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea surselor de apă, cele folosite ca zone de protecţie definite de Legea apelor nr. 107/1996, precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei solului, încadrarea terenurilor în aceste categorii se face de către consiliile locale, prin hotărâre;

In speţă, este vorba de suprafeţele de teren pentru care intimata a apreciat că în lipsa unei hotărâri de consiliu local, contestatoare nu poate invoca scutirea fiscală.

Textul actual de lege acordă aceeaşi scutire fiscală, având însă conţinutul schimbat în final, ceea ce poate conduce la concluzia că este necesară o hotărâre de consiliu local, doar în ipoteza finală, a terenurilor utilizate pentru exploatări din subsol; chiar acceptând interpretarea intimatei, cu privire la reglementarea situaţiei fiscale a terenului folosit de societate printr-un act administrativ , a apreciat că aceasta este dată de HCL 190/2003 ; Codul fiscal a impus expres adoptarea de noi hotărâri de consiliu în ceea ce priveşte nivelul taxelor şi impozitelor astfel că actul ce recunoaşte o scutire de plata taxei pe teren, determinată de încadrarea în anumite categorii de folosinţă – categorie de folosinţă reluată în reglementarea actuală, este valabil, fiind în deplină concordanţă cu normele legale în vigoare.

Pentru aceste considerente a apreciat ca întemeiată contestaţia privind stabilirea impozitului şi taxei pentru terenurile ce concură la exploatarea resurselor de apă, respectiv pentru suprafeţele de teren de 17 981 mp, 2580 mp şi 19 850 mp.

în ceea ce priveşte criticile referitoare la nelegala stabilire în sarcina contestatoarei a taxei pentru teren închiriat şi venituri concesiune, instanţa le-a apreciat ca neîntemeiate.

în decizia 80/2007, s-a avut în vedere adresa nr. 38236/17-07-2007, prin care Primăria notifica organului fiscal rezilierea contractului de închiriere încheiat cu A. S., începând cu data de 23-05-2007, aspect ce a condus la diminuarea sumei iniţiale, fiind recalculată taxa datorată potrivit art. 256 alin. 3 Cod fiscal, pe durata menţionată.

Susţinerile privind nelegalitatea impunerii veniturilor din concesiuni sunt contrazise de dispoziţiile art. 35 din OG 92/2003, având în vedere că redevenţa se face la bugetul de stat sau bugetele locale iar modul de calcul şi de plată al acesteia se stabileşte de către organe de specialitate ale administraţiei publice centrale sau de către autorităţile administraţiei publice locale.

Prin încheierea din 18.02.2010, instanţa de fond a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 171/CF/26.11.2009, în sensul că se va trece suprafaţa de 159.860 mp, în loc de 19. 850 mp.

împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi.

Recurenta-reclamantă C. J. A. S. S.A. arată în motivarea recursului că suma de 124.680 lei reprezintă chirie, rezultând dintr-un contract de închiriere încheiat la data de 14.07.2006 şi pentru care la data de 30 martie 2007 a notificat rezilierea. Precizează că pentru chiria datorată în temeiul contractului, municipiul P. N. emitea factură, ultima factură fiind emisă la 31.03.2007. Mai mult, în decizia pronunţată de D. T. I. taxa aferentă terenului închiriat de 3095 mp a fost anulată începând cu 23.05.2007, însă chiria a rămas impusă şi pentru celelalte 2 trimestre ale anului 2007.

Recurenta consideră că instanţa de fond a fost în eroare şi a considerat drept taxă ceea ce de fapt constituia chirie şi i-a aplicat dispoziţiile legale referitoare la încasarea creanţelor fiscale.

Recurenta precizează că redevenţa constituie venit pentru autoritatea administrativ teritorială, iar compania datorează pe de o parte chiria rezultată din contract pe termenul de valabilitate al acestuia, iar pe de altă parte taxa pentru terenul închiriat pentru aceeaşi perioadă.

Recurentul-pârât C. L. – D. T. I. arată în motivarea recursului că începând cu anul fiscal 2004 nu a mai emis nici o hotărâre care să o privească pe reclamantă şi prin care să se dispună avizarea terenurilor în vederea scutirii de la plata impozitului/taxă pe teren.

învederează faptul că instanţa de fond a dat o interpretare greşită probelor administrate în cauză, motivat de faptul că expertul tehnic şi-a depăşit atribuţiile şi competenţa, încadrarea terenurilor în categoria celor pentru care nu se datorează impozit enumerate la art.257 lit. i din Codul fiscal fiind de competenţa consiliului local.

Recurentul precizează că hotărârea nr. 190/28.11.2003 la care face referire instanţa de fond, a fost dată în conformitate cu prevederile O.G.nr.36/2002 privind impozitele şi taxele locale, şi că începând cu 01.01.2004 a intrat în vigoare Codul fiscal.

Recurentul mai invocă şi încălcarea dispoziţiilor art.261 alin.l pct.5 Cod procedură civilă, apreciind că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat toate cererile şi susţinerile pârâtului.

La recursul declarat de reclamantă, recurentul-pârât a formulat întâmpinare, prin care arată că, potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală, are competenţa de a administra creanţele provenind din impozite, taxe şi alte sume datorate bugetului local al unităţilor administrativ-teritoriale. Precizează că potrivit dispoziţiilor art.2 pct.58 şi anexa 1, Capitolul I pct.5 lit. c şi Capitolul II pct.9 lit. c din Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale, sumele încasate din concesionarea/închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat de interes local sau judeţean au fost incluse în categoria veniturilor bugetare.

La recursul declarat de pârât, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care arată că a obţinut în anul 2003 încadrarea terenurilor aferente sistemului de alimentare cu apă, pe baza referatului de specialitate întocmit de recurentul-pârât în contextul prevederii conţinută de O.G.36/2002. Această prevedere a fost preluată în integralitatea sa în codul fiscal – act normativ care a adunat reglementările fiscale din toate domeniile de aplicare. Recurentul-pârât nu a abrogat hotărârea de încadrare în categoria terenurilor scutite, iar terenurile respective nu au dobândit o altă destinaţie.

Expertiza efectuată, relevă tocmai acest aspect, în sensul că la data expertizei terenurile aveau aceeaşi destinaţie.

în ceea ce priveşte motivarea hotărârii, arată că aceasta cuprinde in extenso argumentele pe care se întemeiază.

Curtea, analizând recursurile în raport de motivele de recurs invocate şi de dispoziţiile legale incidente, reţine următoarele:

Pentru suprafaţa de teren aferentă conductelor pentru alimentare cu apă şi canalizare, recurentul-pârât a stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de a plăti impozit pe teren. Recurenta-reclamantă susţine că nu datorează impozit pe teren şi invocă dispoziţiile art.257 lit. i Cod fiscal şi Hotărârea Consiliului Local nr. 190/28.11.2003 prin care a fost aprobată încadrarea terenurilor în suprafaţă de 17.981 mp, 25.800 mp şi 159.850 mp aparţinând reclamantei, în categoria celor pentru care nu se datorează taxa pe teren.

Recurentul-pârât susţine că hotărârea invocată de recurenta-reclamantă a fost dată în baza O.G.nr.36/2002, ori acest act normativ a fost abrogat prin dispoziţiile Codului fiscal, iar după anul 2004 recurenta-reclamantă nu a mai solicitat avizarea terenurilor în vederea scutirii de la plata impozitului şi, prin urmare, nu beneficiază de scutirea prevăzută de art.257 lit. i Cod fiscal.

Instanţa de fond a apreciat că terenurile în discuţie şi-au păstrat destinaţia avută la data emiterii Hotărârii Consiliului Local nr. 190/2003 şi că nu este necesară o nouă hotărâre de consiliu local, în condiţiile în care nu a fost operată o modificare a condiţiilor de acordare a scutirii în plan legislativ.

Cu privire la acest aspect Curtea reţine că, într-adevăr, dispoziţiile din anexa 5 lit. B pct.2 la O.G. nr.36/2002 au fost preluate integral în dispoziţiile art.257 alin. 1 lit. i din Codul fiscal.

în condiţiile în care hotărârea, prin care Consiliul local al mun. Piatra Neamţ a aprobat încadrarea terenurilor aferente reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare în categoria celor scutite de la plata impozitului, nu a fost dată cu termen şi în condiţiile în care nu a fost modificată destinaţia terenului, abrogarea dispusă prin dispoziţiile art.298 din Codul fiscal nu are relevanţă în soluţionarea cauzei, pe de o parte pentru că hotărârea consiliului local fiind dată în temeiul unui act normativ în vigoare la data emiterii acesteia, produce efecte juridice de sine stătătoare, independent de actul normativ în aplicarea căruia a fost dată, iar pe de altă parte, în speţă, nu a avut loc o abrogare efectivă, dispoziţiile din O.G. nr. 36/2002, precum şi alte dispoziţii fiscale au fost preluate într-o singură reglementare, Codul fiscal.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat în mod corect asupra situaţiei de fapt şi a calificării în drept, a expus pe larg argumentele care au dus la admiterea capătului de cerere privind anularea deciziei de impunere în ceea ce priveşte impozitul pe terenul aferent reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare şi, în consecinţă, Curtea a menţinut hotărârea instanţei de fondu cu privire la acest capăt de cerere şi a respins recursul declarat de recurentul-pârât ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de reclamant, Curtea reţine următoarele:

Recurentul-pârât a trecut în decizia de impunere şi taxă închiriere şi venituri din concesiuni, considerând că este abilitat să administreze şi aceste sume datorate bugetului local în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

Recurenta-reclamantă susţine că aceste sume nu trebuiau incluse în decizia de impunere, întrucât nu sunt creanţe fiscale, ci au un caracter pur civil.

Instanţa de fond a reţinut că sumele înscrise în decizia de impunere cu titlul de taxă închiriere şi venituri din concesiuni se fac venit la bugetul local şi că organele de specialitate ale administraţiei publice locale au competenţa de a stabili modul de calcul şi de plată al acestor sume.

Cu privire la acest aspect Curtea reţine că potrivit art.32 alin.l Cod procedură fiscală organele fiscale au competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, ori creanţe fiscale, în accepţiunea codului de procedură fiscală îl reprezintă drepturi patrimoniale care rezultă din raporturile de drept material fiscal reglementate de legi fiscale. Ori, sumele înscrise în decizia de impunere cu titlul de taxă închiriere şi venituri din concesiuni nu rezultă din raporturi de drept fiscal, ci din contracte de închiriere şi concesiune. Prin urmare, sumele datorate de reclamantă în temeiul acestor contracte de închiriere şi concesiune nu se înscriu în sintagma folosită de legiuitor „alte sume care constituie venit la bugetul local”, nu reprezintă o creanţă fiscală şi nu trebuie incluse în decizia de impunere. Instanţa nu se pronunţă în legătură cu faptul dacă aceste sume erau datorate sau nu în temeiul contractului, ci doar constată că aceste sume nu reprezintă creanţe fiscale.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat de reclamantă, a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a anulat decizia nr.80/2007 şi decizia de impunere nr.3803 D.I./2007 şi în ceea ce priveşte taxa de închiriere şi venituri din concesiuni.