Prin sentinţa civilă nr. 72 din 16.01.2003, Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială şi de administrativ a stabilit competenţa soluţionării cauzei privind pe V.M. şi pe primarul comunei din judeţul Sălaj în favoarea Tribunalului Cluj.
S-a reţinut că prin încheierea nr. 3963 din 2.09.2002 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a dispus declinarea competenţei soluţionării acţiunii în contencios administrativ în favoarea Tribunalului Sălaj. în motivarea soluţiei s-a arătat că obiectul acţiunii îl constituie cererea reclamantei de a-i fi reglementată situaţia terenurilor dobândite în baza Legii nr. 18/1991, în sensul obligării pârâtului la eliberarea titlului de proprietate, cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 şi 5 din Legea nr. 29/1990.
Avându-se în vedere prevederile art. 7 C. proc. civ., conform cărora cererea se face la instanţa sediului principal al persoanei juridice, care în speţă are sediul în raza judeţului Sălaj, în temeiul art. 159 C. proc. civ. s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.
Tribunalul Sălaj, prin sentinţa civilă nr. 2338 din 15.11.2002, şi-a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 29/1990, conform cărora în materia contenciosului administrativ s-a stabilit o competenţă teritorială excepţională, care o înlătură pe cea prevăzută de art. 7 C. proc. civ.
în soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Cluj a stabilit că revine Tribunalului Cluj competenţa soluţionării acţiunii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, care stabileşte că soluţionarea cauzelor întemeiate pe această lege se face de către instanţa de la domiciliul reclamantului.
Prin urmare, reclamantul are dreptul să aleagă între normele de drept comun, adică instanţa domiciliului ori sediul pârâtului sau norma de protecţie cuprinsă în art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990. Or, odată aleasă instanţa de către reclamant, el nu mai poate reveni asupra opţiunii şi, cu atât mai puţin, instanţa va putea din oficiu să invoce competenţa teritorială.
C.A. Cluj – Secţia comercială şi de contencios, sentinţa civilă nr. 72 din 16.01.2003
Notă: în ce priveşte caracterul normei de competenţă teritorială instituită de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, în practică au fost exprimate opinii divergente.
Unele instanţe 1 au apreciat că legiuitorul a instituit un caz de competenţă teritorială exclusivă, excepţională, edictând o normă cu caracter imperativ, în timp ce, într-o altă interpretare 2, suntem în prezenţa unei norme de protecţie edictate în favoarea reclamantului, care este îndrituit să aleagă între normele dreptului comun în materie şi norma specială.
1. In susţinerea primului punct de vedere exprimat s-a arătat că, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, soluţionarea cererilor formulate în baza acestei legi este de competenţa instanţelor în a căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. Reglementarea are un caracter derogator de la regula instituită de art. 5 C. proc. civ., dispoziţia menţionată fiind imperativă, de ordine publică, astfel încât exclude aplicarea normelor de drept comun.
Această normă este de natură să-i asigure reclamantului o protecţie deplină, fără posibilitatea alegerii între normele dreptului comun – art. 5 C. proc. civ. – şi cele stabilite prin norma specială.
Aşadar, pentru considerentele menţionate, dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 sunt enunţate cu caracter imperativ, de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga, iar instanţele judecătoreşti sunt ţinute să le respecte din oficiu, atunci când părţile nu le invocă.
2. Potrivit celei de a doua opinii exprimate, regulile referitoare la competenţa teritorială în cauzele de contencios administrativ sunt de natură dispozitivă, atrăgând necompetenţă teritorială relativă a instanţei, care nu poate fi invocată decât de partea în interesul căreia a fost edictată norma.
Prin dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 29/1990 s-a realizat o derogare de la principiul dreptului comun, în interesul reclamantului, la care acesta poate renunţa.
Reclamantul are dreptul să aleagă între normele dreptului comun în materie (instanţa domiciliului sau sediului pârâtului) şi norma de protecţie prevăzută de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990.
Dar, odată aleasă instanţa de către reclamant, el nu mai poate reveni asupra opţiunii, faţă de dispoziţiile art. 158 C. proc. civ. Aşadar, întrucât nu poate fi invocată necompetenţă de ordine publică, în sensul art. 159 pct. 3 C. proc. civ., nu se poate reţine nulitatea sentinţei pronunţate de instanţa astfel sesizată.
De principiu, normele care reglementează competenţa teritorială au caracter dispozitiv şi părţile pot deroga de la ele.
Situaţiile excepţionale în care sunt reglementate normele de competenţă teritorială cu caracter imperativ sunt prevăzute expres de lege, în cuprinsul art. 13-16 C. proc. civ.
S-a apreciat că legiuitorul a înţeles să acorde un sprijin reclamantului în acţiunea sa contra unei autorităţi publice, constând în aceea de a-1 scuti de deplasări la sediul organului administrativ şi, prin aceasta, să-i acorde posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa domiciliului său.
Cum, în situaţia analizată, este vorba despre o competenţă rationepersonae, iar nu de o competenţă ratione materiae, s-a considerat, deci, că reclamantul poate să renunţe la beneficiul acordat de legiuitor şi să introducă acţiunea la instanţa competentă potrivit normelor dreptului comun.
întrucât competenţa ratione personae nu este de ordine publică, reclamantul poate oricând să renunţe la beneficiul creat în favoarea sa şi, în consecinţă, poate să introducă acţiunea la instanţa pe raza căreia îşi are sediul pârâtul.
în consecinţă, norma de competenţă teritorială prevăzută de art. 6 din Legea nr. 29/1990 este o normă de competenţă teritorială facultativă sau alternativă, iar nu o normă de competenţă teritorială exclusivă.
