Reclamantul G.S. a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, să se dispună anularea deciziei nr. 40 din 1.03.2002 emisă de pârâtă şi suspendarea executării actului atacat.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că în mod greşit instanţa, Judecătoria Constanţa, prin încheierea din 10.02.2001, în dosarul nr. 14746/2001, i-a pus în vedere să timbreze suplimentar, cu 8.460.600 lei, acţiunea sa de partaj a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, iar prin actul atacat, decizia din 1.03.2002, D.G.F.P. Constanţa i-a respins contestaţia formulată împotriva dispoziţiei din această încheiere, deoarece pârâta reconvenientă datora această sumă având obligaţia de a timbra, fiind parte care contestă „bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor”, în situaţia în care ca reclamant a pretins 65% din întreaga masă.
Aceasta deoarece, aşa cum prevede textul de lege, respectiv art. 7 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, în aplicarea art. 3 alin. 2 lit. c din Legea nr. 146/1997, prin titularul cererii se înţelege partea care contestă bunurile de împărţit.
Prin sentinţa civilă nr. 132/CA/30.04.2002, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea contestatorului G.S. în contradictoriu cu intimata D.G.F.P. Constanţa, a anulat decizia din 1.03.2002 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a admis contestaţia formulată de G.S. împotriva dispoziţiei prin care s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a taxei de timbru în valoare de 8.460.000 lei şi a timbrului judiciar de 50.000 lei, prin încheierea pronunţată la 10.12.2001 în dosarul nr. 14746 din 2001 al Judecătoriei Constanţa.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că acţiunea supusă timbrajului este în cauză acţiunea având ca obiect împărţirea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei de părţi, iar reclamantul, prin cererea sa de chemare în judecată, a precizat masa bunurilor de împărţit, ca fiind bunuri proprietate comună a soţilor în devălmăşie, cota sa de contribuţie la dobândirea acestora fiind de 65%.
Pârâta reconvenientă a invocat o cotă de contribuţie de 50% la dobândirea bunurilor comune, ceea ce înseamnă că a contestat reclamantului 15% din cota pretinsă, fiind, prin aceasta, partea din proces care, prin reconvenţionala formulată, se identifică ca fiind titulară a cererii în accepţiunea dată acestei sintagme de art. 7 din Normele de aplicare a Legii nr. 146/1997 (Ordinul nr. 760/1999), ca parte care contestă mărimea drepturilor coproprietarilor.
Aşadar, în mod greşit, D.G.F.P. a reţinut că pârâtul este îndatorat la plata taxei de timbru şi a respins contestaţia acestuia.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Constanţa, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, aducând critici în temeiul art. 304 alin. 1 C. proc. civ., fără a preciza temeiul de casare sau modificare a hotărârii prevăzut de lege.
în motivarea recursului s-a arătat că, în mod greşit, instanţa a admis acţiunea în anularea deciziei din 1.03.2002 a D.G.F.P. Constanţa, admiţând contestaţia formulată de petentul G.S. împotriva dispoziţiei prin care s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în valoare de 8.460.000 lei şi a timbrului judiciar de 50.000 lei, prin încheierea Judecătoriei Constanţa din 10.12.2001 în dosarul nr. 14647 din 2001, deoarece, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ., „cererea de chemare în judecată va cuprinde, printre altele, (…) valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă”, motiv pentru care, în mod corect, instanţa a pus în vedere reclamantului să timbreze cu 8.460.000 lei şi taxa judiciară de timbru de 50.000 lei.
Aceasta şi deoarece, conform art. 3 lit. c alin. 2 din Legea nr. 146/1997, în situaţia în care una din părţi contestă drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor, „taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii, la valoarea contestată”.
De asemenea, potrivit art. 7 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, titularul cererii, în cadrul acţiunii de partaj, este partea care contestă drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor.
Prin urmare, reclamantul petent, în calitate de titular al cererii de partaj şi solicitând 65% din masa bunurilor comune ale soţilor, are obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în valoare de 8.460.000 lei şi a timbrului judiciar, de 50.000 lei.
Recursul a fost considerat fondat.
în cauză, reclamantul, titular al unei cereri de chemare în judecată prin care solicită partajul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, în contradictoriu cu pârâta-fosta soţie, arată, după enumerarea bunurilor de împărţit, că apreciază contribuţia sa la dobândirea bunurilor de 65%.
Potrivit art. 30 C. fam., „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”.
Aceste dispoziţii legale desemnează proprietatea comună în devălmăşie a soţilor asupra bunurilor, situaţie în care partea fiecărui proprietar comun nu este determinată, cunoscută, bunurile aparţinând proprietarilor comuni fără cote-părţi, atât dreptul de proprietate, cât şi bunurile asupra cărora poartă nefiind divizate, determinate, cunoscute.
Cum temeiul juridic al comunităţii de bunuri dobândite de soţi în timpul căsătoriei este determinat nu numai de existenţa căsătoriei, ci şi de participarea fiecăruia dintre soţi prin sa sau prin mijloacele sale, la dobândirea bunurilor, împărţirea acestora nu se poate face întotdeauna în părţi egale.
în judecarea partajului, instanţa trebuie să stabilească pentru fiecare soţ cota de contribuţie ce îi va reveni, urmând a transforma devălmăşia în proprietate pe cote-părţi, care pot fi şi neegale, dacă aportul soţilor este diferit. După determinarea cotelor-părţi din bunuri, urmare a analizei contribuţiei soţilor la dobândirea tuturor bunurilor comune, urmează a se proceda la împărţirea lor prin atribuire în natură, vânzare ori atribuire urmată de plata echivalentului cotei-părţi în bani.
Or, în situaţia de început de la formularea cererii de chemare în judecată, când soţul codevălmaş reclamant nu arată care este participarea sa la dobândirea bunurilor, temeiul juridic al dobândirii bunurilor este existenţa căsătoriei, având în vedere principiul egalităţii dintre bărbat şi femeie, consacrat de dispoziţiile art. 1 C. fam. şi bunurile comune ale soţilor ar trebui să fie împărţite în mod egal între aceştia, instanţa urmând a împărţi, prin determinare concretă, bunurile care intră în fiecare jumătate.
In cauză, însă, încă de la cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a arătat că apreciază contribuţia sa la dobândirea bunurilor comune de 65%.
De aici rezultă că, implicit, acesta contestă contribuţia egală a soţilor, de 50%, în dobândirea lor, solicitând, aşadar, mai mult de 15% din ceea ce legal, potrivit considerentelor de mai sus, i se cuvin celeilalte părţi, în calitate de fostă soţie, dorind să răstoarne prezumţia relativă prevăzută de art. 1 alin. 4 C. fam.
Legiuitorul a înţeles a prevedea în art. 3 lit. c, cererea de partaj, ca o cerere neevaluabilă în bani care se taxează cu 150.000 lei, numai pentru situaţiile în care nu se contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora, drepturile sau mărimea drepturilor coproprietarilor, în caz contrar, taxa judiciară de timbru datorându-se de titularul cererii la valoarea contestată.
în speţă, cel care solicită peste cota de 50% egală soţilor în dobândirea bunurilor (cotă conform considerentelor expuse), respectiv o cotă de 65%, deci cu 15% mai mare, este reclamantul şi de aceea, ca titular al cererii, care cere mai mult, are obligaţia de a timbra la valoare, în funcţie de ce solicită de la instanţă; obligaţia acestuia este deci să timbreze, pretenţiile exprimate în acţiune şi prin care vrea să răstoarne prezumţia legală de contribuţie egală.
în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 7 din Ordinul nr. 760/C/1999, reclamantul fiind cel care este „partea care contestă drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor”, care, după cum s-a arătat, contestă dreptul fostei soţii, de 50% din bunuri, şi nu pârâta care, în calitate de fostă soţie, nu doreşte mai mult decât prevede legea. De altfel, este şi echitabil ca cel care cere mai mult să timbreze la valoarea pretenţiilor. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 şi art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recursul a fost admis iar sentinţa recurată a fost modificată în tot, în sensul că s-a respins acţiunea reclamantului pentru anularea deciziei din 1.03.2002 emisă de D.G.F.P. Constanţa, ca nefondată.
C.A. Constanţa, decizia civilă nr. 139/CA/23.09.2002
