În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 14.10.2011 a luat cunoştinţă de aceste sume, contestând în termenul legal decizia, dar neprimind niciun răspuns.
A susţinut reclamantul că, în calitate de avocat, nu a încheiat niciun contract de cu CAS, lipsind baza legală a impunerii fiscale cu caracter de contribuţie la fondul CAS, date fiind disp. Art. 211 din L. nr. 95/2006.
În plus, în ce priveşte dobânzile şi penalităţile, reclamantul a menţionat că nu a fost informat vreodată despre existenţa unei creanţe în sarcina sa, nefiind deci pus în întârziere cu privire la plată. La apropierea termenului de prescripţie, fără onestitate, în condiţiile în care s-a acumulat cuantumul maxim al dobânzilor şi penalităţilor, s-a emis decizia de impunere.
În drept, au fost invocate disp. L. nr. 95/2006.
Acţiunea a fost legal timbrată.
Pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din 05.06.2012 instanţa a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii ridicată din oficiu la termenul din 15.05.2012.
Analizând actele şi lucrările dosarului, asupra excepţiei inadmisibilităţii, instanţa reţine următoarele:
Prin decizia de impunere nr. ……../23.09.2011 emisă de pârâta CAS Iaşi a fost obligat reclamantul TA la plata contribuţiei de asigurări de sănătate pentru perioada 01.2006-09.2011 în cuantum de 12963 lei, fiind calculate dobânzi de 4235 lei şi majorări de întârziere de 2670 lei.
Este fără îndoială, apreciază instanţa, că fiind vorba despre o contribuţie la bugetul consolidat de stat – contribuţie de asigurări sociale de sănătate – creanţa este una fiscală, iar Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi este, date fiind atribuţiile ce îi sunt date prin L. nr. 95/2006 raportată la OG nr. 92/2003, organ fiscal.
Împotriva acestei decizii, comunicată la 18.10.2011, reclamantul a formulat contestaţie la CAS Iaşi la 25.10.2011, după procedura reglementată de art. 205-207 C. proc. Fiscală, dar nu a aşteptat emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, ci a atacat decizia de impunere în instanţă la data de 29.12.2011.
Potrivit dispoziţiilor C. proc. fisc., împotriva titlului de creanţă şi a altor acte administrativ – fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii, iar contestaţia este o cale administrativă de atac. Această calificare legală a fost confirmată atât de deciziile (Deciziile nr. 409/2004, nr. 63/2006, nr. 563/2006), dar şi de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Plecând de la această calificare, instanţa arată că până la soluţionarea acestei contestaţii, care se finalizează cu emiterea unei decizii, nu pot fi atacate la Instanţa de administrativ actele administrativ – fiscale contestate la organele fiscale.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 554/2004, întrucât C. proc. fisc. instituie norme speciale faţă de prevederile generale cuprinse în Legea contenciosului administrativ.
Reclamantul are deschisă calea acţiunii în justiţie doar împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale, potrivit art. 218 alin. 2 din OG nr. 92/2003, care stipulează expres în acest sens.
Chiar şi în situaţia în care s-ar putea aprecia că ar fi aplicabile dispoziţiile cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. h şi s-ar constata nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, instanţa de contencios administrativ nu ar putea analiza legalitatea actelor administrativ fiscale, ci ar putea (însă doar la cererea expresă a reclamantului) să oblige organul fiscal să soluţioneze contestaţia formulată şi abia, ulterior, dacă această soluţie este contestată, poate proceda la analiza legalităţii acestora.
Pentru aceste considerente, instanţa va admite excepţia inadmisibilităţii şi a respinge ca inadmisibilă acţiunea reclamantului.
