Materie : CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. GREŞEALĂ MATERIALĂ.
Contrar susţinerilor contestatorilor, decizia pronunţată în recurs nu poate fi considerată ca fiind rezultatul unei greşeli materiale, constând în aceea că instanţa nu ar fi reţinut din eroare că facturile de la dosar nu sunt definitive, ci proforme, câtă vreme din conţinutul acestora rezultă că, factura se emite ca deviz estimativ pentru cheltuiala generată de factura proforma.
Chiar dacă facturile proforma ar fi devenit facturi definitive, câtă vreme acestea nu au fost acceptate la plată, este evident că nu putea fi reţinută nici certitudinea creanţei creditoarei, astfel că nici motivul din contestaţie potrivit căruia instanţa s-ar fi aflat în eroare şi sub acest aspect, nu este fondat.
Eroarea gravă constând în neobservarea de către instanţă a documentelor contabile, respectiv a Registrului jurnal, care face parte din categoria registrelor de obligatorii, nu poate fi reţinută ca fiind dovedită prin depunerea la dosar a copiilor conforme aferente lunilor ianuarie, februarie şi martie 2005, câtă vreme lichidatorul judiciar le-a contestat regularitatea, iar originalul acestora nu s-a dovedit că ar fi fost predat odată cu celelalte acte contabile primului lichidator numit în cauză.
Pe de altă parte prevederile art.318 Cod procedură civilă, sunt interpretate în jurisprudenţă, în sensul că nu orice greşeală materială poate fi primită ca motiv de contestaţie în anulare, ci numai acele greşeli care au fost esenţiale, determinând soluţia eronată a instanţei.
Din aceasta rezultă că, dacă instanţa ar fi trebuit să dea aceeaşi soluţie, deşi s-a săvârşit o greşeală materială, aceasta este irelevantă şi în consecinţă, contestaţia în anulare trebuie respinsă.
-art. 318 Cod procedură civilă;
Prin Decizia nr.347/C/2008 s-a anulat ca insuficient timbrat recursul declarat de SC „L.C.D.I.” SRL.
A fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta SC „I.E.F.S.I.”, împotriva sentinţei nr.1537 din 20 septembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Satu Mare.
Pentru a pronunţa astfel , instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Faţă de prevederile art.137 Cod procedură civilă, celelalte critici formulate de creditoarea recurentă SC „L.C.D.I.” SRL, nu se mai justificau a fi analizate.
Cu privire la recursul declarat de recurenta SC „I.E.F.S.I.”, instanţa a reţinut că este nefondat, şi urma a fi respins în temeiul dispoziţiilor art.312 pct.1 Cod procedură civilă, din următoarele considerente:
Excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la tabelul definitiv al creanţelor, privind pe debitoarea SC „C.” SRL, a fost nefondată raportat la dispoziţiile art.73 şi 75 din Legea nr.85/2006.
Conform art.75 din actul normativ mai sus arătat, după expirarea termenului prevăzut de art.73 „orice parte interesată poate înregistra o contestaţie ulterioară împotriva înscrierii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe, în cazul descoperirii existenţei unui fals, sau unei erori esenţiale, care au determinat admiterea creanţei…”
Înscrierea unei creanţe în tabelul definitiv ca urmare a unei erori săvârşită de lichidatorului judiciar, constând în aceea că a apreciat ca fiind certe creanţele înscrise în facturile proforma, justifica admisibilitatea contestaţiei formulate, ce forma obiectul căii de atac.
Pe fondul recursului, instanţa a reţinut că, factura în cuantum de 20.200 EURO, care avea la bază factura proformă prin care s-a stabilit un cost estimativ de 21.000 EURO; factura în cuantum de 12.350 EURO, care avea la bază factura proformă prin care s-a stabilit un cost estimativ de 13.200 EURO; factura în cuantum de 20.050 EURO, care are la bază factura proformă prin care s-a stabilit un cost estimativ de 21.000 EURO, sunt facturi proforma, ceea ce înseamnă, aşa cum a reţinut judecătorul sindic prin sentinţa ce formează obiectul prezentului recurs, că ele nu dovedesc existenţa unor creanţe certe, lichide şi exigibile, ci atestă doar o intenţie pentru livrarea unor produse ori prestarea unor servicii.
Totodată, a fost nefondată şi critica recurentei conform căreia judecătorul sindic nu şi-ar fi motivat soluţia de admitere a contestaţiei formulate de lichidatorul judiciar I.E.IPURL, câtă vreme din considerentele sentinţei rezulta că s-a avut în vedere împrejurarea că, la reanalizarea tabelului definitiv consolidat al creanţelor, ca urmare a schimbării lichidatorului, noul lichidator a cerut creditoarei să facă dovada existenţei unei creanţe certe, cu facturi definitive şi care să fi fost înregistrate în contabilitatea debitoarei.
Această reţinere a judecătorului sindic a fost confirmată de adresa nr.173/9.02.2007, din cuprinsul căreia rezulta că noul lichidator a solicitat recurentei creditoare SC „I.E.F.S.I.” acte justificative care să certifice înscrierea pe tabelul definitiv cu suma trecută iniţial.
Între părţi s-au stabilit raporturi comerciale, ceea ce înseamna că pentru a face dovada executării prestaţiilor invocate, recurenta avea obligaţia să depună la dosar sau să prezinte lichidatorului facturi acceptate, aşa cum prevăd dispoziţiile art.46 alin.3 Cod comercial.
Factura ca şi mijloc de probă a raporturilor juridice ce i-au naştere între comercianţi trebuie să îndeplinească două condiţii, respectiv să fie redactată în două exemplare din care unul să rămână la emitent, să cuprindă toate elementele de identificare – cantitate, calitate, preţ – şi să fie acceptată de beneficiar.
Temeiul contestaţiei formulate de lichidator l-a constituit anexarea la declaraţia de creanţă a facturilor proforma indicate în contestaţie, situaţie în care această creditoare avea obligaţia să facă dovada existenţei unei creanţe certe, întrucât factura proforma nu este document de plată.
În timp ce factura comercială este o cerere de plată pentru mărfurile livrate, factura proforma este o invitaţie la cumpărare sau în cazul în speţă oferta de prestări servicii trimisă unui beneficiar potenţial.
Împrejurarea că, în recurs s-ar fi depus facturi definitive, nu putea fi reţinută, câtă vreme facturile nr.4, 7 şi 11, depuse în copie nu au fost semnate de debitoarea SC „C.” SRL, ceea ce însemna că nu au fot acceptate.
În ce privea contractul încheiat între părţi la 18 ianuarie 2003, care de asemenea nu a fost prezentat lichidatorului judiciar, acesta a fost formulat generic, astfel că nu putea constitui temei al înscrierii creditoarei în tabelul definitiv al creanţelor.
Declaraţiile fostului sau a administratorului societăţii recurente nu au fost de natură să confirme certitudinea creanţei, câtă vreme proba în materie comercială este aceea cu facturile acceptate.
În acest context, nu putea fi reţinută critica recurentei potrivit căreia, judecătorul sindic ar fi reţinut aspecte neconforme cu realitatea, câtă vreme nu s-a făcut dovada înregistrării acestor facturi în contabilitatea debitoarei SC „C.” SRL.
Împrejurarea că, din procesul verbal de predare primire din 29.04.2005 rezulta că toate actele contabile ale debitoarei au fost predate lichidatorului judiciar a debitoarei SC „C.” SRL, la acea dată SC „C.LJ 2000” SRL, nu naşte prezumţia relativă conform căreia şi registrul jurnal, cartea mare ori facturile definitive ar fi fost predate.
În lipsa unor dovezi certe în acest sens, instanţa nu putea reţine că recurenta a făcut dovada existenţei şi certitudinii creanţei.
La pronunţarea deciziei, instanţa nu a ţinut seama de expertiza extrajudiciară depusă în recurs, care încălca principiul contradictorialităţii şi dispoziţiile art.305 Cod procedură civilă.
Faţă de cele reţinute mai sus, au fost întemeiate susţinerile lichidatorului judiciar I.E.IPURL, care arăta în întâmpinare că la solicitarea sa creditoarea nu s-a conformat cererii de a depune facturi fiscale definitive şi nu proforme, care să poată fi luate în considerare la definitivarea tabelului creanţelor debitoarei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, corespunzător timbrat a formulat contestaţie în anulare, recurenta contestatoare SC „I.E.F.S.I.”, solicitând admiterea contestaţiei în anulare şi rejudecând să fie admis recursul, modificată sentinţa Tribunalului Satu Mare, în sensul respingerii contestaţiei formulate de SC „I.E.IPURL” şi a înlăturării dispoziţiilor de radiere a recurentei din tabelul definitiv consolidat.
În motivarea contestaţiei în anulare, întemeiată pe prevederile art.318 Cod procedură civilă, contestatoarea a solicitat anularea deciziei nr.347/C/2008 a Curţii de Apel Oradea, ca fiind rezultatul unor grave şi esenţiale erori materiale săvârşite de către instanţa de recurs.
Astfel, a arătat contestatoarea, prin săvârşirea unei erori materiale la pronunţarea deciziei, instanţa de recurs a reţinut că, facturile sunt proforma, deşi acestea erau facturi definitive, astfel cum au fost depuse la dosar şi prezentate spre vedere instanţei de recurs şi reprezentantului lichidatorului judiciar, în original, împreună cu traducerile legalizate, tot în original, aspect consemnat în încheierea de şedinţă din 29 mai 2008.
O altă eroare materială, în care s-a aflat instanţa de recurs a fost şi aceea că, a reţinut că, creanţa recurentei nu este certă, lichidă şi exigibilă, întrucât facturile nu au fost înregistrate în contabilitatea debitoarei SC „C.” SRL, deşi recurenta a depus la dosar în copie semnată pentru conformitate cu originalul, Registrul jurnal al debitoarei din lunile ianuarie, februarie şi martie 2005, din cuprinsul căruia rezultă că aceste facturi au fost înregistrate în contabilitate.
Prin înregistrarea acestora, în condiţiile art.20 din Legea nr.82/1991, a rezultat că, au fost acceptate la plată, aceasta cu atât mai mult cu cât documentele contabile au fost depuse în copie la dosar, atât la ultimul termen de judecată, cât şi odată cu declaraţia autentică a fostei contabile a debitoarei, anexată concluziilor scrise.
Întreaga literatură de specialitate, cât şi practica judiciară, admit că este admisibilă contestaţia în anulare atunci când greşeala materială a fost săvârşită de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante, determinante şi să vizeze numai greşeli de fapt involuntare ale instanţei.
Fiind dovedite în cauză existenţa unor asemenea erori materiale, era justificată admiterea contestaţiei în anulare şi rejudecarea recursului.
Intimatul I.E.IPURL, în calitate de lichidator judiciar al SC „C.” SRL Satu Mare, prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea contestaţiei în anulare.
Astfel, a arătat intimatul că, SC „I.E.F.S.I.” formulând această contestaţie în anulare, nu dorea altceva decât prelungirea procedurii de a debitoarei SC „C.” SRL. Aşa cum a arătat şi în contestaţia iniţială împotriva tabelului definitiv consolidat al creanţelor, precum şi în precizările formulate şi depuse în dosarul de recurs, dar după cum în mod corect au reţinut şi instanţele de judecată, facturile proforme nu pot fi confundate cu facturile definitive. Pe de altă parte, administratorul de fapt şi de drept al debitoarei a negat categoric că şi-ar fi însuşit la plată aceste facturi, prin afirmaţia sa făcută în adunarea creditorilor din 8.11.2007, astfel că a fost nefondată calea de atac.
Analizând calea de atac extraordinară, în temeiul dispoziţiilor art.318 pct.1 Cod procedură civilă, a fost apreciată ca nefondată, astfel că a fost respinsă.
Potrivit textului legal mai sus arătat, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Contrar susţinerilor contestatoarei, decizia nr.347/25.09.2008, nu poate fi reţinută ca fiind rezultatul unor greşeli materiale, constând în aceea că instanţa ar fi reţinut din eroare că facturile F nr.04/31.01.2005, F nr.07/28.02.2005 şi F nr.11/31.03.2005, nu sunt definitive, ci proforme, câtă vreme din conţinutul acestora a rezultat că, factura se emite ca deviz estimativ pentru cheltuiala generată de factura proforma.
Chiar dacă facturile proforma ar fi devenit facturi definitive, cum susţinea contestatoarea, câtă vreme acestea nu au fost acceptate la plată, a fost evident că nu putea fi reţinută nici certitudinea creanţei creditoarei, astfel că, nici motivul din contestaţie, potrivit căruia instanţa s-ar fi aflat în eroare şi sub acest aspect, nu a fost fondat.
Eroarea gravă constând în neobservarea de către instanţă a documentelor contabile, respectiv a Registrului jurnal, care face parte din categoria registrelor de obligatorii, nu putea fi reţinută ca fiind dovedită prin depunerea la dosar a copiilor conforme aferente lunilor ianuarie, februarie şi martie 2005, câtă vreme lichidatorul judiciar le-a contestat regularitatea, iar originalul acestora nu s-a dovedit că ar fi fost predat odată cu celelalte acte contabile primului lichidator numit în cauză.
Nu a fost lipsit de importanţă a fi relevată valoarea juridică a unei astfel de probe, în condiţiile în care chiar dovedită existenţa originalelor, refuzul părţii de a le prezenta instanţei, are valoarea de început de dovadă.
Prevederile art.318 Cod procedură civilă, sunt interpretate în jurisprudenţă, în sensul că nu orice greşeală materială poate fi primită ca motiv de contestaţie în anulare, ci numai acele greşeli care au fost esenţiale, determinând soluţia eronată a instanţei.
Din aceasta rezulta că, dacă instanţa ar fi trebuit să dea aceeaşi soluţie, deşi s-a săvârşit o greşeală materială, aceasta este irelevantă şi în consecinţă, contestaţia în anulare trebuie respinsă. La această concluzie se ajunge din interpretarea textului legal care condiţionează admisibilitatea contestaţiei în anulare de faptul că, dezlegarea dată este „rezultatul acelei greşeli materiale”.
În condiţiile în care instanţa de recurs a reţinut că facturile 4, 7 şi 11 nu au fost semnate de debitoarea SC „COVERCO” SRL şi că aceasta înseamnă că nu au fost acceptate la plată, chiar dacă în cauză s-ar fi săvârşit erori materiale, creanţa debitoarei rămânând incertă, nu putea fi înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor.
Raportat la cele de mai sus, în temeiul dispoziţiilor art.318 teza I Cod procedură civilă, a fost respinsă ca nefondată contestaţia în anulare.
(Decizia nr.106/C/19.03.2009 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
