Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 2730 din 4 martie 2013
Prin decizia civilă nr. 9896 din 28.11.2012 a Curţii de Apel Cluj au fost respinse recursurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei comerciale nr. 1362 din 13.03.2012, a Tribunalului Specializat Cluj care a fost menţinută în întregime.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea a reţinut următoarele:
În condiţiile Legii nr. 85/2006, judecătorul sindic fiind investit cu soluţionarea procedurii insolvenţei deschisă împotriva debitoarei SC T.C. SRL, a fost sesizat cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare cumpărare şi convenţie de dare în plată imobiliară autentificat sub nr. 1301/15.05.2009, contract încheiat între debitoare în calitate de vânzător şi pârâţii T.A. şi T.C. în calitate de cumpărător cu privire la imobilul înscris în CF 50121 Mârgău cu nr. topo. 2164/1/1 şi 2164/1/2, în subsidiar solicitându-se constatarea simulaţiei, anularea încheierii de întabulare a dreptului de proprietate înscris în favoarea cumpărătorilor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În argumentarea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului Comitetul creditorilor debitoarei a invocat lipsa consimţământului valabil, lipsa contraprestaţiei din partea cumpărătorului, lipsa preţului şi vicierea cauzei actului juridic, fiind menţionate ca şi temeiuri de drept dispoziţiile art. 80 alin. 1 lit. c, art. 80 alin. 2 lit. d şi art. 81 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, precum şi reglementările cuprinse în art. 5, 966, 968, 1295 şi urm. şi 975 Cod civil.
În încheierea de şedinţă din 25.10.2011 – s-a menţionat faptul că judecătorul sindic a pus în vedere reprezentantului reclamantului să-şi precizeze temeiurile acţiunii, partea arătând că înţelege să formuleze o acţiune în anularea actelor frauduloase întemeiate din punct de vedere legal pe dispoziţiile art. 79 raportat la art. 80 alin. 1 lit. c, art. 80 alin. 2 lit. d şi art. 81 alin. 2 din renunţând la argumentele referitoare la simulaţie.
Faţă de aceste precizări, Curtea a apreciat că primul motiv de recurs invocat de către pârâţi circumscris art. 304 pct. 6 C.pr.civ. nu se susţine, instanţa de fond pronunţându-se raportat la principiul disponibilităţii în limitele investirii sale, judecătorul sindic nereţinând alte motive decât cele expuse prin acţiunea formulată. Aceste motive de nulitate a actelor juridice şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară au fost dezbătute în contradictoriu cu toate părţile, iar pârâţii au avut pe parcursul procesului o apărare calificată.
Referitor la motivul de recurs ce constă în încadrarea greşită a motivului de nulitate în art.80 lit.c din Legea 85/2006, Curtea a constatat că în aceste prevederi se încadrează toate actele încheiate în cei trei ani anterior deschiderii procedurii dacă se apreciază că intenţia tuturor părţilor implicate a fost aceea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori. Acţiunea formulată de către Comitetul Creditorilor a fost întemeiată pe art.80 lit.c din Legea 85/2006 text care acoperă şi contractul de vânzare-cumpărare fiind îndeplinite condiţiile în acest sens.
Aspectele de ordin terminologic privitoare la sancţiunile ce intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale cu prilejul încheierii unor acte juridice – anulare -nulitate, sunt utile din punct de vedere teoretic, dar în fapt nu sunt de natură a atrage nelegalitatea hotărârii pronunţate, efectul fiind în ambele cazuri desfiinţarea actului cu efect retroactiv.
De asemenea, invocarea unor temeiuri de drept specifice dreptului comun nu este incompatibilă cu procedura insolvenţei, în primul caz raportându-ne la dreptul material aplicabil, iar în cel de al doilea caz la prevederile-cadru care reglementează procedura insolvenţei în ansamblul său, prevederi în mare măsură de ordin procedural.
O altă critică formulată de către recurenţii persoane fizice vizează presupusa calificare a dării în plată ca un act de compensare, critică de asemenea nefondată raportat la considerentele reţinute de judecătorul sindic în motivarea hotărârii. Astfel, se arată în hotărâre că: judecătorul sindic are în vedere că în speţă pârâtul T. era la data raportului juridic administrator al debitoarei, acest contract fiind unul de vânzare-cumpărare, intenţia comună a părţilor fiind să transfere dreptul de proprietate pentru preţul arătat. Este evident astfel că actul dedus judecăţii este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare (dare în plată) ca modalitate de transfer a dreptului de proprietate.
Îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 80 alin. 1 lit. c şi art. 80 alin. 2 lit. d din Legea nr. 85/2006 s-a realizat în mod judicios de către judecătorul sindic ajungându-se în mod neechivoc la concluzia potrivit căreia curtea a anulat raportului juridic dintre părţi cu privire la imobilele menţionate şi restituirea acestora către debitoare.
Astfel, Curtea a achiesat la concluziile instanţei de fond potrivit cărora nu s-a făcut dovada realităţii creanţei pârâtului T. la data convenţiei părţilor şi nu există documente primare cu dată certă în dovedirea realităţii acesteia.
Aspectele referitoare la admiterea unei plângeri împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale au fost reţinute de către instanţa de fond doar ca un element de circumstanţiere fără să aibă o pondere hotărâtoare la soluţia pronunţată.
Curtea a reţinut sub acest aspect doar faptul că dispoziţiile art. 70 ind. 1 din Legea nr. 31/1990 instituie posibilitatea încheierii actelor de dispoziţie asupra bunurilor unei de către reprezentanţii legali – administratori în temeiul puterilor conferite acestora prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare –
Adunarea Generală a Asociaţiilor. Cum nici legea şi nici actul constitutiv al societăţii debitoare nu conferă administratorului prorogativa de a încheia acte de dispoziţie cu privire la imobilele societăţii, se impunea în mod evident convocarea AGA în vederea adoptării unei hotărâri în sensul arătat.
Raportat la obiectul de activitate al societăţii debitoare, la faptul că imobilul obiect al actului de vânzare reprezenta unul din activele principale ale societăţii deservind scopului acesteia, Curtea a apreciat că se impunea cu atât mai mult obţinerea unui acord din partea celuilalt asociat, C.V. deţinător a 50% din capitalul social, persoană neconsultată cu prilejul încheierii actului contestat. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât la 21.12.2006 între asociatul C.V. şi SC T.C. SRL prin administrator T.A. s-a încheiat un act prin care părţile au convenit să nu încheie nici un act juridic cu o valoare de peste 30.000 euro care ar atrage diminuarea patrimoniului societăţii fără acordul tuturor asociaţiilor.
Sub aspectul relei credinţe, Curtea a apreciat că, date fiind circumstanţele cauzei, faptul că unul dintre asociaţi a înţeles să stingă, cu puţin timp înainte de formularea cererii debitoarei pentru intrarea în faliment în procedură simplificată, cerere semnată tocmai de către asociatul administrator, o presupusă creanţă faţă de societate conduc la concluzia că pârâţii nu au acţionat în mod onest, iar operaţiunea juridică astfel încheiată a condus în mod implicit la prejudicierea creditorilor unii dintre ei având creanţe privilegiate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către Comitetul Creditorilor, Curtea a apreciat că şi acesta este neîntemeiat, Legea nr. 7/1996 instituind o procedură specială necontencioasă în ceea ce priveşte înscrierea în CF a dreptului de proprietate al titularului în baza unui titlu executoriu – hotărâre judecătorească.
Nu se poate vorbi despre o lăsare fără efecte a hotărârii de anulare a transferului patrimonial, repunerea în situaţia anterioară din punct de vedere al publicităţii faţă de terţi realizându-se în faţa Oficiului de în baza procedurii administrative anterior arătate.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 C.pr.civ. Curtea a respins recursurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei comerciale nr. 1362 din 13.03.2012, pronunţată în dosarul nr. 2806/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost menţinută în întregime.
împotriva acestei sentinţe au formulat contestaţie în anulare contestatorii T.C. SI T.A., în temeiul art.318 C.proc.civ., solicitând anularea deciziei atacate şi rejudecarea recursului, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei în sensul respingerii în întregime a acţiunii formulate.
Contestatorii au precizat că motivele urmau a fi dezvoltate în termenul legal, după redactarea deciziei atacate.
În şedinţa publică din data de 25.02.2013, contestatorii au depus, prin avocat motivele contestaţiei, invocând prevederile art.318 teza a II a C.pr.Civ in sensul ca instanta, respingand recursul, a omis din greseala sa cerceteze mai multe dintre motivele de recurs invocate.
Contestatorii au arătat că prin cererea de recurs formulata au invocat faptul ca instanta in mod gresit, fara nici un argument juridic pertinent a apreciat ca actul juridic a
carui anulare se cere nu este unul de dare in plata ci un act de compensare a doua creante reciproce.
Instanta de recurs nu explica sub nici o forma argumentele pentru care apreciaza ca cele retinute de instanta de fond sunt corecte in sensul ca actul in discutie ar fi unul de compensare a doua creante reciproce, marginindu-se sa declare ca “aceasta critica este nefondata”.
Aceasta propozitie nu poate echivala cu “cercetarea motivului de recurs invocat” in continuare instanta nedezvoltand argumente juridice de natura sa confirme calificarea instantei de fond. Dimpotriva ulterior, in hotarare instanta de recurs face referire la actul in discutie ca fiind unul de dare in plata.
Totodata a invocat ca instanta de fond a retinut ca nu s-a facut dovada realitatii creantei mentionand ca sarcina probei apartine paratilor insa potrivit art.1l69 cel care face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca. Acest text de lege instituie sarcina probei in sarcina reclamantilor si nu a paratilor cum gresit a retinut instanta de fond. Reclamantul ar fi trebuit sa dovedeasca faptul ca aceasta creanta nu este reala, proba imposibil de administrat in conditiile in care creanta detinuta de subsemnatul la data incheierii Actului de dare in plata avea un caracter cert, lichid si exigibil. Existenta si valoarea creantei pe care o aveau fata de societate este evidentiata si in balanta contabila a societatii.
De altfel lichidatorul a confirmat existenta acestei creante şi a precizat că există şi documente contabile primare, sens în care a depus la dosar înscrisuri de natură a face dovada creanţei subsemnatului T.A. la data Încheierii actului atacat.
Lichidatorul judiciar a precizat în mod expres că nu au fost depuse toate înscrisurile primare doveditoare ale creanţei deoarece aceasta a rezultat în urma unei multitudini de operaţiuni de creditare derulate pe parcursul mai multor ani şi astfel volumul documentelor primare era extrem de mare.
Instanta de recurs nu a raspuns sub nici o forma acestor critici cu privire la sarcina probei si netemeinicia solutiei pronuntate raportat la probatoriul administrat.
Au mai invocat ca motiv distinct de recurs ca instanta de fond nu a facut nici o referire cu privire la reaua credinta a paratei T.C..
Instanta de recurs nu analizeaza sub nici o forma acest motiv de recurs nefacand nici o referire la motivele pentru care apreciaza ca parata Termure Cosntanta este sau nu de reacredinta, tacerea instantei de fond sub acest aspect fiind preluata si de instanta de recurs. Acest motiv de recurs unul determinant intrucat T.C. este tert dobanditor iar potrivit art.83 alin.2 din legea nr. 85/2006 reaua credinta a tertului dobanditor trebuie dovedita.
În aceeaşi şedinţă publică, curtea a invocat excepţia tardivităţii depunerii motivelor de contestaţie în anulare, raportat la data luării la cunoştinţă a considerentelor deciziei civile atacate.
Analizând cererea formulată de contestatori prin prisma prin prisma excepţiei tardivităţii depunerii motivelor, instanţa constată următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se pot desfiinţa, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de textele legale care o reglementează, decizii pronunţate de instanţele de recurs.
Termenul de exercitare este prevăzut de art.319 alin.2 teza a doua C.proc.civ., care stipulează că împotriva hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
De asemenea, interpretând sistematic dispoziţiile legale care reglementează contestaţia în anulare, curtea apreciază că acest termen se referă atât la declararea contestaţiei, cât şi la motivarea acesteia, întrucât nu se poate considera că legiuitorul s-a referit doar la declararea căii de atac în termenul legal, urmând ca partea să aibă posibilitatea să detalieze motivele contestaţiei într-un termen discreţionar, ce ar lăsa fără conţinut dispoziţiile art.319 alin.2 C.proc.civ. Termenul legal nu poate fi aplicat diferit, în sensul că s-ar putea referi doar la cererea propriu – zisă, însă nu şi la motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază partea şi care alcătuiesc împreună cu cererea, contestaţia în anulare,.
În speţă, decizia civilă contestată fiind irevocabilă, nu a fost comunicată părţilor, însă la dosar există dovada existenţei unei cereri de comunicare a acesteia, soluţionată favorabil la data de 10.01.2013. Există menţiunea olografă a avocatului care i-a reprezentat pe recurenţii – contestatori în sensul că, la data respectivă, a primit hotărârea solicitată.
Or, faţă de considerentele expuse, depunerea, în şedinţa publică din data de 25.02.2013, a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază contestaţia apare ca fiind tardivă, lipsind de efecte actul de procedură îndeplinit cu depăşirea termenului legal (motivarea contestaţiei).
Prin urmare, contestaţia în anulare, astfel cum formulată la data de 11.12.2012, nu este motivată, nefiind indicate motivele pentru care petenţii apreciază că decizia civilă nr.9896/28.11.2012 trebuie anulată, neputându-se, deci, exercita un control judiciar efectiv asupra acesteia.
Având în vedere considerentele expuse, instanţa va respinge contestaţia în anulare formulată de T.A. şi T.C., împotriva deciziei civile nr. 9896 din 28.11.2012 a Curţii de Apel Cluj. (Judecător Cristina Paşol)
