CONTESTAŢIE ÎN ANULARE – LITIGIU CU PROFESIONIŞTI. OMISIUNEA CERCETĂRII UNUI MOTIV DE RECURS. ANALIZAREA MOTIVULUI DE RECURS, CHIAR DACĂ INSTANŢA DE RECURS NU A FĂCUT REFERIRE ÎN MOD EXPRES LA EL.
-art.318 teza a II – a Cod procedură civilă.
Decizia nr.95/C/12.02.2013 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II –a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin decizia nr. 543/C/2012 din 13 septembrie 2012, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondate recursurile declarate de recurenţii pârâţi G. G. şi G. L. şi de recurenta creditoare A. V. A. S. B. în contradictoriu cu intimata debitoare SC R. C. SRL O. – prin lichidator R. IPURL O. împotriva Sentinţei nr. 2401 din 19.10.2011 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care o menţinut-o în totul.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele :
Prin Sentinţa nr. 2401 din 19.10.2011 Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamanta R. IPURL, desemnată să administreze procedura insolvenţei debitoarei SC R. C. SRL, în contradictoriu cu pârâţii G. G., G. L. şi AVAS, şi pe cale de consecinţă a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.354/10.02.2003 încheiat la Biroul Notarului Public T. D. D. la data de 10.02.2003 asupra imobilului situat în O. , str.I. P. P. nr.2, înscris în C.F. 15761 O., nr. top 5358/26 şi restituirea în favoarea debitoarei SC R. C. SRL a imobilului prin restabilirea situaţiei anterioare de C.F. şi radierea ipotecii A.P.A.S. din C.F. A respins acţiunea reconvenţională formulată de reclamanţii reconvenţionali G. G. şi G. L.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs creditoarea AVAS Bucureşti şi recurenţii pârâţi G. G. şi G. L., aceştia din urmă solicitând admiterea recursului, casarea/modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii reconvenţionale, în sensul de a se constata că sunt de drept asupra construcţiilor noi edificate, compuse din parter şi etaj situate administrativ în O., str. I. P. P., nr. 2, judeţul B., având nr. topo. 5358/26 înscris în CF 15761 O. şi să se dispună întabularea dreptului astfel dobândit în coala de CF sus menţionată.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs, cât şi din oficiu, conform art.3041 Cod procedură civilă, Curtea de Apel Oradea a reţinut cu privire la primul motiv din recursul formulat de pârâţii G. G. şi G. L., respectiv analizarea de către judecătorul sindic a cererii formulate de lichidator prin prisma altor temeiuri de drept şi încălcarea astfel a dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, potrivit cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, că acesta este nefondat, deoarece indicarea greşită de către administratorul judiciar a textelor legale aplicabile acţiunii sale în anularea actelor frauduloase este o simplă eroare materială care nu poate atrage modificarea sau casarea sentinţei atacate pentru următoarele motive:
În primul rând obiectul acţiunii este determinat de pretenţiile reclamantului şi cauza lor juridică aşa cum apare aceasta din motivele acţiunii, respectiv anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în „perioada suspectă”, care a fraudat interesele creditorilor, iar nu de textele legale indicate de reclamant, instanţa fiind liberă să aplice textele legale potrivite cauzei, ţinând cont de situaţia de fapt invocată şi dovedită şi argumentele juridice aduse de părţi.
În al doilea rând, nu se poate vorbi de o depăşire a limitelor obiectului cauzei sau de o nepunere în discuţia părţilor a tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept (acest din urmă aspect fiind un drept, iar nu o obligaţie pentru judecător, conform art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă), deoarece recurenţii au avut tot timpul cunoştinţă despre cadrul procesual (corespunzător acţiunii în anulare prevăzută de art. 61 alin. 1 lit. b din Legea nr. 64/1995 modificată prin OG nr. 38/2002, republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004) în limitele căruia judecătorul fondului s-a pronunţat. Această concluzie rezultă din mai multe înscrisuri de la dosar: sentinţa nr. 2558/F/2009 din 15.12.2009 a Tribunalului Bihor pronunţată în primul ciclu procesual, neincluderea între motivele de recurs declarat împotriva acestei sentinţe şi a depăşirii limitelor obiectului acţiunii, nereţinerea de către Curtea de Apel Oradea în decizia nr. 15/C/2011 din 18.01.2010 prin care s-a casat sentinţa nr. 2558/F/2009 a motivului de casare decurgând din încălcarea art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă şi mai ales concluziile scrise depuse de către recurenţi la 10.10.2011, înainte de pronunţarea sentinţei atacate, în care solicită respingerea „acţiunii în anulare formulată de R. IPURL în baza art. 80 din din Legea nr. 85/2006 (fost art. 61 alin. 1 lit. b din Legea nr. 64/1995), lichidatorul judiciar depunând şi el concluzii scrise în care indică aceleaşi temeiuri de drept (f. 35 şi 42 din dosarul 2237/111/2011).
Cu privire la al doilea motiv de recurs invocat, respectiv nemotivarea respingerii cererii reconvenţionale, Curtea a constatat că şi acesta este nefondat, deoarece judecătorul sindic a arătat la modul concis, dar clar (f. 50, paragraful final), că acţiunea reconvenţională este neîntemeiată deoarece efectuarea lucrărilor de investiţii de către pârât îi conferă doar un drept de creanţă, iar nu un drept de proprietate, atâta timp cât lucrările efectuate de pârâţi nu au avut ca rezultat edificarea unui nou imobil (altul decât cel care a făcut obiectul acţiunii în anulare), ci doar un spor de valoare a imobilului, accesiunea în baza art. 494 putând fi invocată doar de proprietarul terenului, nu şi de constructor. Curtea a mai constatat că transferul dreptului de proprietate asupra acestui imobil de la debitorul SC R. C. SRL către G. G. şi G. L.nu putea constitui un suficient temei pentru admiterea cererii reconvenţionale, câtă vreme valabilitatea acestui transfer face chiar obiectul acţiunii în anulare introductive, astfel că procesul verbal din 07.02.2000 al Adunării generale a asociaţilor SC R. C. SRL, invocat de recurenţi, este lipsit de relevanţă cu privire la temeinicia reconvenţionalei, acest act neconstituind prin el însuşi un act translativ de proprietate.
Cu privire la al treilea motiv de recurs invocat, respectiv fictivitatea contractului a cărui anulare s-a solicitat de către lichidatorul judiciar, Curtea de Apel a reţinut mai întâi că, pentru incidenţa textului legal ce a determinat anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 354/10.02.2003 la BNP T. D. (art. 61 alin. 1 lit. b din Legea nr. 64/1995), relevantă este nu natura fictivă a operaţiunilor patrimoniale încheiate de debitor în cei trei ani anteriori datei deschiderii procedurii, ci natura frauduloasă a operaţiunii în raport de dreptul legitim al creditorilor de a fi plătiţi în mod colectiv şi egalitar în procedura concursuală a insolvenţei. Cu alte cuvinte, nu este necesar ca actul a cărui anulare se solicită în temeiul art. 61 alin. 1 lit. b să fie fictiv, ci este suficient ca prestaţia debitorului să depăşească vădit prestaţia primită, prin aceasta debitorul agravându-şi starea de insolvabilitate, şi, mai important, prejudiciindu-i pe creditori anteriori cel puţin prin creşterea masei credale, dacă nu chiar, ca şi în cazul de faţă, prin diminuarea activelor susceptibile de valorificare în vederea plăţii creanţelor.
În ceea ce priveşte dovedirea caracterului fraudulos al contractului, Curtea a apreciat că în mod corect judecătorul sindic a avut în vedere circumstanţele încheierii actului atacat, deoarece, prin natura ei, intenţia frauduloasă este puţin susceptibilă de a rezulta din mijloace de probă directe.
Astfel, momentul încheierii contractului, cu mai puţin de 90 de zile înainte de închiderea procedurii şi calitatea de asociat al pârâtului G. G. în SC S. M. O. SRL, societatea care deţinea 85% din părţile sociale ale debitorului vânzător SC R. C. SRL, lipsa datei certe de pe procesul verbal din 07.02.2000 al Adunării generale a asociaţilor SC R. C. SRL, invocat de recurenţi, nasc puternice prezumţii simple în sensul intenţiei frauduloase a părţilor implicate în contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 354/10.02.2003 la BNP T. D.
Mai mult, procesul verbal din 07.02.2000 al Adunării generale a asociaţilor SC R. C. SRL nu constituie prin el însuşi un act translativ de proprietate, astfel că nu se poate în mod pertinent vorbi, aşa cum face recurenta G. L., în concluziile scrise depuse la 31 august 2012, că imobilul a fost cumpărat în anul 1999 , contractul autentic reprezentând doar actul formal, prin care este definitivată vânzarea imobilului. Aceasta ar fi situaţia unui contract translativ afectat de o condiţie suspensivă sau rezolutorie şi în care părţile printr-un act ulterior ar renunţa la condiţia suspensivă sau ar recunoaşte imposibilitatea producerii condiţiei rezolutorii, nu şi în cazul de faţă, unde procesul verbal din 07.02.2010 (prin lipsa datei certe şi mai ales lipsa unei contraprestaţii a lui G. G. pentru terenul şi casa veche, înglobată în casa nouă) şi declaraţia autentificată sub nr. 1026/09.04.2012 (prin lipsa calităţii de proprietar al imobilului sau de administrator al SC R. C. SRL a persoanei declarante G. D.) sunt în mod evident înscrisuri întocmite pro causa, care nefiind opozabile terţilor, nu pot face probă în favoarea recurenţilor.
În plus, Curtea de Apel a reţinut că în CF 15761, sub B7 apare înscrisă brutăria în regim de înălţime parter plus mansardă încă din anul 1999, deci anterior momentului la care recurenţii pretind că au început lucrările de supraedificare, punând astfel în mod real sub semnul întrebării veridicitatea declaraţiilor pârâtului pe baza cărora expertul a stabilit valoarea construcţiei înainte de investiţiile efectuate asupra casei, expertul arătând în rapoartele de expertiză că, pe baza declaraţiei pârâtului, a luat în calcul o casă pe un singur nivel cu suprafaţa de 64,40 mp. Concluzia logică, care se coroborează şi cu valoarea mult mai mare decât cea stabilită în raportul de expertiză, şi anume valoarea de 320.000 lei la care a fost evaluat acelaşi imobil în contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. 2714/31.08.1999 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat şi SC R. C. SRL, este că imobilul a fost supraedificat înainte de anul 1999, conform cu înscrierea de sub B7 din CF 15761, ceea ce face ca toate susţinerile recurenţilor-pârâţi cu privire la contribuţia lor din anii 2000-2002 la supraedificarea imobilului (atât cele referitoare la acţiunea în anulare, cât şi cele referitoare la reconvenţională) să fie nedovedite.
Esenţial este însă că transferul dreptului de proprietate s-a făcut prin actul atacat, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 354/10.02.2003 la BNP T. D., în interiorul perioadei suspecte, şi mult după formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei debitorului vânzător, la o valoare de 30.000 lei, care, deşi achitată (conform ordinelor de plată depuse în dosarul de recurs), a fost mult mai mică decât valoarea de circulaţie a imobilului stabilită de expertul constructor, de 426.300 lei, ceea ce reprezintă o operaţiune comercială în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, fiind dovedită astfel şi intenţia frauduloasă a părţilor contractante. Prin urmare, în mod corect judecătorul sindic a admis acţiunea în anulare în baza art. 61 alin. 1 lit. b din Legea nr. 64/1995.
În ceea ce priveşte recursul formulat de AVAS, Curtea a constatat că, dat fiind contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. 2714/31.08.1999 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat şi SC R. C. SRL (f. 13 din dosarul de fond), prin care SC R. C. SRL a consimţit la constituirea ipotecii asupra imobilului înscris în CF 15761 O. pentru garantarea plăţii ratelor din actul adiţional la contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. BH 43/03.06.1999 de către debitorul principal SC G. M. SRL, iar acest contract de vânzare cumpărare de acţiuni a fost reziliat prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 36/2002 ca urmare a neachitării a 2 rate scadente, este evident că a încetat şi obligaţia de garanţie a debitorului ipotecar SC R. C. SRL, ipoteca neputând fi extinsă peste limitele ei şi pentru garantarea daunelor interese stabilite convenţional, deoarece ar fi încălcat principiul autonomiei de voinţă prin extinderea nejustificată a obiectului contractului de garanţie imobiliară peste limitele a ceea ce debitorul ipotecar a înţeles să-şi asume. În consecinţă, în mod corect a dispus judecătorul sindic, în baza art. 1800 pct. 1 din vechiul Cod civil, radierea ipotecii.
Împotriva Deciziei instanţei de recurs au formulat contestaţie în anulare recurenţii pârâţi G. G. şi G. L., solicitând anularea acesteia, cu consecinţa rejudecării recursului şi admiterii acestuia, astfel cum a fost formulat.
Contestatorii şi-au întemeiat contestaţia pe dispoziţiile art. 318 – teza I – Cod de procedură civilă, arătând că dezlegarea dată de instanţa de recurs cauzei este rezultatul unei greşeli materiale.
Astfel, în cuprinsul hotărârii de respingere a recursului s-a reţinut împrejurarea că G. D. – persoana care a declarat că a încasat preţul vânzării în anul 1999 pentru Brutăria din O., str. I. P. P. nr. 2 – nu era proprietar al imobilului şi nici administrator al SC R. SRL. Or, în anul 1999, G. D. era asociat unic şi administrator al SC R. SRL, împrejurare care reiese din înscrierile cuprinse în certificatul constatator emis de ORC, astfel că hotărârea contestată se întemeiază pe o eroare materială.
O altă eroare materială în care s-a găsit instanţa cu ocazia deliberării a fost însuşi temeiul de drept prin prisma căruia a soluţionat cauza. Astfel, din considerentele hotărârii rezultă că instanţa de recurs a analizat cauza, respectiv acţiunea lor reconvenţională, prin prisma art. 494 din Vechiul Cod civil. Însă acţiunea lor nu este întemeiată pe acest text de lege, ci pe dispoziţiile art. 492 din acelaşi Cod care prevăd că, construcţiile făcute asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi sunt ale lui până se dovedeşte contrariul. În speţă, prezumţia a fost răsturnată, astfel că s-a născut un drept de superficie pe seama proprietarului construcţiei, iar pe de altă parte, prin hotărârea AGOA din 07.02.2000. proprietarul terenului a renunţat la beneficiul prevăzut de art. 494 din Vechiul Cod civil.
Pe de altă parte, acest motiv a fost invocat şi prin cererea de recurs, însă instanţa de recurs nu l-a analizat, omiţând să o facă şi reiterând doar motivarea primei instanţe asupra aceloraşi prevederi ale art. 494 din Vechiul Cod civil, împrejurare faţă de care în cauză este incident şi motivul de contestaţia în anulare prevăzut de art. 318 teza a II- a Cod de procedură civilă, respectiv acela că instanţa de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Tot în prezenţa unei erori materiale, consideră că se află şi raportându-se la împrejurarea că instanţa de recurs a reţinut că, potrivit expertizei efectuate în cauză, valoarea de circulaţie a imobilului la data de 10.02.2003 este de 426.300 lei, iar preţul de vânzare este de 30.000 lei. Astfel, prin expertiza depusă la dosarul cauzei la data de 10.12.2008 s-a stabilit valoarea de circulaţie a imobilului în care au fost incluse şi investiţiile efectuate de contestatori la suma de 426.300. Însă, ca urmare a deciziei de casare, instanţa de fond a solicitat expertului să completeze raportul de expertiză în sensul stabilirii valorii de circulaţie a construcţiei vechi. Prin raportul de expertiză depus la dosarul cauzei la data de 20.06.2011 s-a stabilit că, la data de 10.02.2003, construcţia veche şi terenul aferent acesteia, de 719 mp, are o valoare de circulaţie de 30.820 lei. Eroarea materială este cu atât mai evidenţă cu cât ambele instanţe reţin că investiţiile efectuate imobilului sunt făcute de contestatori, astfel că la analiza preşului derizoriu aceste investiţii nu trebuie luate în calcul. Contestatorii susţin că suma de 30.000 lei raportată la 30.820 lei nu este făcută în scopul fraudării creditorilor deoarece există o diferenţă de doar 820 lei, marjă care este acceptabilă din toate punctele de vedere.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Examinând contestaţia formulată prin prisma motivelor invocate de contestatori, instanţa a constatat că aceasta nu este fondată, fiind respinsă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, conform art. 318 Cod de procedură civilă, hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestatorii invocă, în primul rând, prima ipoteză a textului arătat în alineatul precedent, respectiv împrejurarea că soluţia dată de către instanţa de recurs este rezultatul unor erori materiale.
Instanţa a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite aceste condiţii, iar cererea contestatoarei este inadmisibilă sub acest aspect. Textul de lege se referă la greşeli materiale, cum ar fi neobservarea că s-a achitat taxa de timbru sau că recursul s-a formulat în termen etc., deci aspecte care nu ţin de fondul cauzei, ci de chestiuni procedurale. Contestatoarea nu invocă nici o greşeală materială în sensul cerut de lege, ci invocă greşeli de apreciere a instanţei de recurs asupra valorii construcţiei, temeiului juridic al cererii lor reconvenţionale şi calitatea de asociat unic şi administrator al unei a unei persoane la care se face referire în Decizie, deci, greşeli de judecată şi de apreciere a probelor care nu pot forma obiectul contestaţiei în anulare. Instanţa de recurs a analizat motivele de recurs invocate de contestatori şi de celălalt recurent şi şi-a spus părerea supra lor , astfel că nu se poate vorbi de existenţa unor erori materiale, ci eventual de erori de judecată care nu pot face obiectul contestaţiei în anulare.
Contestatorii tind la o nouă judecată asupra recursului, or contestaţia în anulare nu este o cale ordinară de atac, ci o cale extraordinară care poate fi formulată numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv art. 317 şi 318 Cod de procedură civilă. În cauză nu este incident cazul de contestaţie invocat, astfel că instanţa nu poate proceda la o nouă judecată a recursului.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv invocat, respectiv cel conform căruia instanţa de recurs a omis să analizeze toate motivele de modificare sau de casare invocate de recurenţi, şi anume motivul invocat şi prin contestaţie legat de temeiul juridic al cererii reconvenţionale, temei apreciat greşit de către instanţa de fond, instanţa a constatat că şi acest motiv este nefondat, fiind respinsă contestaţia astfel cum s-a arătat mai sus.
Contrar celor invocate de contestatori, instanţa de recurs a analizat acest motiv, chiar dacă nu a făcut referire în mod expres la el, din cuprinsul Deciziei rezultând că instanţa de recurs şi-a însuşit punctul de vedere al instanţei de fond asupra naturii juridice a actului ce face obiectul judecăţii şi asupra încadrării juridice a situaţiei de fapt, aspect care rezultă şi din împrejurarea că instanţa de recurs a adus argumente suplimentare în sprijinul opiniei instanţei de fond.
Aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO, instanţa, în cazul nostru instanţa de recurs, nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ceea ce a făcut şi instanţa de recurs prin decizia atacată. Aceasta a analizat toate motivele invocate de recurenţi, astfel că este nefondată contestaţia formulată sub acest aspect.
S-a menţinut astfel ca legală şi temeinică decizia atacată.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate.
