Recursul este fondat, reţinându-se că între părţi nu s-a încheiat un contract comercial – înscris unic – în care să se prevadă plata penalităţilor de întârziere în caz de nerespectare a clauzelor contractuale.
Astfel, în baza principiului libertăţii de voinţă la încheierea contractului, părţile au înţeles să valideze convenţia lor prin comandă, acceptată de intimat, care a facturat primirea mărfii, fără a stabili alte clauze contractuale, cum ar fi clauza penală, în cazul neachitării Ia scadenţă a mărfii sau livrării unui produs necorespunzător (calitativ sau cantitativ).
Dacă părţile contractante nu prevăd expres clauza penală, aceasta nu se aplică ope legis.
Sub acest aspect, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, în înţelesul art. 304 pct. 9 C. pr. civ., când, prin aplicarea greşită a legii, a acordat penalităţi de întârziere intimatei-reclamante, astfel că recursul se admite cu consecinţa exonerării pârâtei de plata penalităţilor de întârziere în decontare.
(CSJ, s. com., dec. nr. 801/1997, Dr. nr. 10/1997, p. 116)
