Decretul nr. 167/1958, art. 3
Termenul de prescripţie pentru acţiunea în plata contravalorii lucrărilor executate în temeiul unui contract de antrepriză începe să curgă de la data procesului-verbal de recepţie definitivă (finală). Recepţia se efectuează la terminarea lucrărilor şi constituie o componentă a sistemului calităţii, certificând că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului sau ale documentaţiei executate.
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1844 din 10 iunie 2009,
www.scj.ro
Reclamanta SC P.C. SA a chemat în judecată pe pârâta C.N.C.F. SA Bucureşti solicitând să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.051.909,87 RON, reprezentând contravaloare lucrări, în termen de maxim 30 de zile de la data pronunţării sentinţei.
A arătat reclamanta că a executat o serie de lucrări de construcţii şi instalaţii la obiectivul R.K. Clădire călători, în baza solicitărilor
S.N.C.F.R., Regionala Iaşi, fără ca aceasta din urmă să-şi execute obligaţiile de plată.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în susţinerea căreia a arătat că termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, întrucât la data ultimului proces-verbal din 11 decembrie 2003, situaţia lucrărilor executate în perioada 27 noiembrie 2003 – 11 decembrie 2003 şi până la data de 21 decembrie 2006, data convocării la conciliere, au trecut 3 ani.
Reclamanta a menţionat că termenul de prescripţie curge de la data sistării lucrărilor şi naşterii obligaţiei de plată a lucrărilor deja executate, şi anume de la data de 20 ianuarie 2004 când pârâta, prin adresa nr. 61/48 din 20 ianuarie 2004 a solicitat sistarea lucrărilor şi a comunicat părţii adverse că lucrările executate ulterior acestei date nu vor fi onorate la plată. A mai arătat că prima invitaţie la conciliere a fost la data de 20 noiembrie 2006, iar cea de-a doua din 5 decembrie 2006, anterior datei de 11 decembrie 2006 când s-ar fi împlinit termenul de prescripţie, în ipoteza în care acesta ar curge de la data de 11 decembrie 2003.
Prin sentinţa comercială nr. 6211 din 9 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea reclamantei. Tribunalul a reţinut că acţiunea a fost introdusă de reclamantă la data de 10 ianuarie 2007 – data poştei – în condiţiile în care termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la 31 decembrie 2003, împlinindu-se la 31 decembrie 2006, iar adresa din 20 ianuarie 2004 nu este de natură a întrerupe termenul de prescripţie conform dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Din conţinutul acestei adrese a rezultat că, de fapt, pârâta i-a comunicat reclamantei că începând cu data de 20 ianuarie 2004 sistează lucrările de reparaţii la obiectivul Staţia Suceava şi că orice lucrare executată ulterior acestei date se va face pe riscul executantului. Tribunalul a apreciat că adresa menţionată nu reprezintă o recunoaştere a debitului, ci doar o comunicare de sistare a lucrărilor executate fără contract. Totodată, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada executării lucrărilor până în luna ianuarie 2004, precum a susţinut.
împotriva sentinţei tribunalului reclamanta a declarat apel, în motivarea căruia a susţinut că părţile nu au încheiat un proces-verbal de recepţie finală a lucrărilor executate, conform dispoziţiilor legale privind lucrările de construcţie executate, fapt pentru care nu operează prescripţia dreptului la acţiune pentru contravaloarea lucrărilor executate.
Prin decizia comercială nr. 442 din 29 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială a fost admis
apelul reclamantei cu consecinţa desfiinţării hotărârii atacate şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal. Instanţa a apreciat că procesul-verbal din 11 decembrie 2003 nu constituie un proces-verbal de recepţie finală, întrucât în acest act se menţionează lucrările efectuate şi cele ce urmează a fi executate în perioada următoare, respectiv 11 decembrie – 18 decembrie 2003, fixându-se ca următoarea şedinţă de analiză să aibă loc la data de 15 ianuarie 2004. Aşadar, având în vedere conţinutul menţionatului proces-verbal şi faptul că părţile nu au încheiat un act de recepţie finală a lucrărilor executate, în cauză nu s-a prescris dreptul la acţiune pentru contravaloarea lucrărilor executate.
împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 teza a Il-a C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că izvorul dreptului pretins de reclamantă este un fapt juridic licit – îmbogăţirea fară justă cauză – şi nu un act juridic civil – contract comercial – şi, în raport de calificarea juridică a acestui fapt juridic civil, prescripţia extinctivă este reglementată printr-o normă specială şi anume art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă de la data de 11 decembrie 2003, data încheierii procesului-verbal semnat şi însuşit de ambele părţi.
Procesele-verbale încheiate ulterior acestei date nu sunt autentice şi nu sunt înregistrate în evidenţele societăţii pârâte, astfel că acestea nu au forţă probantă.
Recurenta a mai arătat că s-a pronunţat o soluţie greşită cu încălcarea dispoziţiile H.G. nr. 273/1994, dispoziţii care nu se aplică în speţă, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unui contract cu clauze ferme, în conţinutul căruia să cuprindă termene şi modalităţi de efectuare a recepţiei finale a lucrărilor.
A arătat că lucrările efectuate sunt în afara contractului, astfel încât operează prescripţia extinctivă înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, când momentul curgerii prescripţiei începe de la data ultimului proces-verbal încheiat de părţi la data de 11 decembrie 2003 – ultimul proces-verbal privind situaţia lucrărilor executate – dată în raport cu care acţiunea reclamantei depusă la data de 10 ianuarie 2007 nu poate fi constatată decât ca prescrisă.
Recursul este nefondat.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schim-
bat natura ori înţelesul neîndoielnic al acestuia, înalta Curte a analizat dacă instanţa de apel a schimbat natura actului juridic civil, cu consecinţa calificării sale eronate.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect actul juridic dedus judecăţii în raport de prevederile legale privind construcţiile, constatând că raporturile dintre părţi s-au derulat prin prestări succesive ale lucrărilor, consemnate în procese-verbale, fară a se efectua o recepţie finală a acestora.
Şi, chiar dacă lucrările a căror contravaloare, se pretinde, prin prezenta acţiune, au fost executate cu mai mult de 3 ani în urmă, termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă numai de la data procesului-verbal de recepţie definitivă, în sensul art. 1 din Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente, potrivit căruia recepţia constituie o componentă a sistemului calităţii şi este actul prin care se certifică că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului sau ale documentaţiei executate. Potrivit aceluiaşi regulament, recepţia se face la terminarea lucrărilor şi la finalizare, respectiv după expirarea perioadei de garanţie.
în cauză, părţile s-au întâlnit la data de 11 decembrie 2003, când s-a încheiat un proces-verbal privind situaţia lucrărilor executate de către pârâtă în perioada 27 noiembrie 2003 – 11 decembrie 2003, la obiectivul R.K. Clădire călători Suceava, precum şi lucrările programate a fi executate pentru perioada următoare, respectiv 11 decembrie 2003 – 18 decembrie 2003, ocazie cu care au stabilit ca următoarea analiză să aibă loc la data de 12 ianuarie 2004.
Din cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 11 decembrie 2003 a rezultat, fară dubiu, că acesta nu constituie un act de recepţie finală, întrucât se menţionează lucrările ce urmează a se efectua în perioada ulterioară încheierii lui.
Prin urmare, părţile nu au încheiat un proces-verbal de terminare a lucrărilor sau vreun proces-verbal de recepţie finală, conform dispoziţiilor legale anterior menţionate, a lucrărilor de construcţie executate de către pârâtă, fapt pentru care nu poate opera prescripţia dreptului la acţiune pretins de pârâtă.
Critici le recurentei privind nevalabilitatea proceselor-verbale încheiate ulterior procesului-verbal din 11 decembrie 2003, sunt nefondate, deoarece pârâta a solicitat reclamantei să sisteze lucrările (la data de 20 ianuarie 2004), astfel că ultimul proces-verbal privind situaţia lucrărilor executate este cel din 11 decembrie 2003, fapt analizat în mod corect de instanţa de apel, care a avut în vedere acest înscris.
Motivul de casare întemeiat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza a Il-a C. proc. civ., este de asemenea nefondat, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, în raport de calificarea juridică a procesului-verbal din 11 decembrie 2003 că acest înscris nu a constituit un proces-verbal de
recepţie finală în sensul dispoziţiilor legale în materie, pentru a determina momentul începerii unei eventuale prescripţii, dreptul material al reclamantei nu s-a prescris, cum în mod corect a apreciat instanţa de apel.
Aşadar, înalta Curte a constatat că actul juridic dedus judecăţii a fost calificat legal, instanţa de apel recurgând la normele de drept aplicabile speţei, dându-le o interpretare corectă din perspectiva analizării înscrisului intitulat proces-verbal – încheiat la 11 decembrie 2003 – în raport cu care s-a constatat legal şi temeinic că nu operează prescripţia, atâta vreme cât părţile nu au încheiat un act de recepţie finală, de la care să înceapă să curgă dreptul reclamantei pentru contravaloarea lucrărilor executate.
In consecinţă, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
