Contract de antrepriză. Penalităţi de întârziere. Forţa majoră. înţeles.


Cazul de forţă majoră nu poate exista în situaţii previzibile, precum condiţiile atmosferice constând în temperaturi scăzute.

(Secţia comercială, sentinţa nr. 4.588/8.12.1997).

Prin cererea înregistrată sub nr. 7.317/1996, reclamanta C. A. “R.” – S.A. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta S. C. “S.C.” – S.R.L. Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 64.314.800 lei, reprezentând penalizări de întârziere în executarea prestaţiilor contractuale, şi la cheltuieli de judecată.

în motivarea cererii arată că, în baza contractului de antrepriză încheiat la data de 27.12.1994, pârâta s-a obligat să-i execute lucrări de construcţii şi instalaţii pentru spaţiul blocului situat în b-dul Naţiunile Unite, sectorul 5, Bucureşti. A fost convenit termen de terminare la data de 31.05.1995 şi, în caz de întârziere, antreprenorul va plăti o penalitate de 200 USD pe zi de întârziere. Cum pârâta nu şi-a respectat obligaţia de predare a lucrării de construcţie până la data acţiunii, deşi notificată, îi datorează penalităţi contractuale de întârziere în sumă de 64.314.800 lei. Reclamanta solicită admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 55.200 dolari SUA, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând forţa majoră prevăzută la art. 9 din contract, constând în condiţii meteorologice nefavorabile desfăşurării activităţii de construcţii din perioada 17.11.1995 – 31.03.1996, anexând nota emisă şi confirmată de Ministerul Muncii, sub nr. 22/21.02.1996, Ministerul Transporturilor, sub nr. 623/3.02.1996, şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, sub nr. 778/3.02.1996.

Pârâta a adus la cunoştinţă cazul de forţă majoră către reclamantă, prin notificare, iar la 3.03.1997 a predat birourile reclamantei.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care invocă prevederile art. 9 din contract şi că i s-a comunicat dovada imposibilităţii executării la termen a obligaţiei abia la 6.03.1996.

Analizând ansamblul probelor administrate în cauză, tribunalul reţine următoarea situaţie de fapt:

Izvorul juridic al obligaţiilor şi drepturilor ce revin părţilor din litigiu se află în contractul de antrepriză încheiat la 31.07.1997. La art. 31 din contractul sus-arătat părţile au stabilit ca antreprenorul să termine complet construcţia până la 31.05.1996. De asemenea, la art. 41.4 din acelaşi contract, în cazul întârzierii faţă de termenul de predare al blocurilor, s-a prevăzut plata de către antreprenor a unei penalităţi de 200 dolari USD pentru fiecare zi de întârziere. Tot astfel, părţile, la art. 9, intitulat “Forţa Majoră” au prevăzut exonerarea de răspundere pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor ce le revin. La alineatul doi din art. 9 părţile au definit cazul de forţă majoră ca fiind un eveniment independent de voinţa lor, imprevizibil şi inevitabil, ce se va comunica celeilalte părţi de către partea constatatoare, în termen de 5 zile, prin fax, telex sau telefon, urmat de scrisoare recomandată, cu menţionarea constatării evenimentelor de acest gen de către organe competente.

Se reţine că pârâta nu a respectat clauzele contractuale şi nu a predat la termenul convenit lucrarea contractată şi, prin urmare, cu nr. 2.569/1996, reclamanta a notificat-o, dar fără rezultat, întrucât nu a achitat penalităţile de întârziere. Se mai reţine că pârâta a întârziat cu predarea lucrării 276 zile, pentru care se datorează penalităţi de 55.200 USD.

Cât priveşte apărarea pârâtei că întârzierea în predarea lucrării se datorează forţei majore, constând în condiţiile meteorologice nefavorabile, tribunalul urmează a o înlătura pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. în primul rând, conform art. 9 alin. 3 din contractul de antrepriză, pârâta trebuia să-i comunice reclamantei forţa majoră, în termen de 5 zile, prin telex sau telefon, urmat de scrisoare recomandată, cu menţionarea constatării evenimentelor respective de către organele competente. Or, pârâta nu a făcut dovada respectării prevederilor de mai sus cu faxul din 6.03.1996, prin care propune reclamantei decalarea termenul de dare în funcţiune a blocului de la 31.05.1996, până la 30.09.1996, faţă de ARACO. Altfel, din nota înregistrată la M. C., sub nr. 778/23.02.1996, rezultă prelungirea valabilităţii până la 31.03.1996 a notei privind protecţia salariaţilor din unităţile de construcţii-montaj şi materiale de construcţii, şi nicidecum confirmarea vreunui caz de forţă majoră. Cât priveşte S.C., înscrisurile depuse de pârâtă cu adresa primită la data de 8.09.1997, respectiv justificarea nr. 1.892/9.07.1997 şi tabelul cu temperaturile transcrise de I. N. M. H. pentru perioada noiembrie 1995 – martie 1996, nu fac dovada constatării şi comunicării forţei majore de către pârâtă faţă de reclamantă, conform prevederilor art. 9 din contract.

în al doilea rând, cazul de forţă majoră nu poate exista în situaţii previzibile, precum condiţiile atmosferice, constând în temperaturi scăzute în România. Forţa majoră (vis major), eveniment imprevizibil şi de neînlăturat, care împiedică, în mod obieciv şi fără nici o culpă din partea debitorului, executarea obligaţiei contractuale, nu se aplică în speţă, pentru că temperaturile scăzute puteau fi prevăzute de pârâtă, în momentul încheierii contractului.

Celelalte susţineri ale pârâtei, vizând culpa reclamantei, nu numai că nu sunt dovedite, dar nici legătură cu cauza de faţă nu au, pârâta urmând să promoveze acţiune separată, dacă va considera necesar.

Concluzionând, tribunalul, din coroborarea răspunsului la interogator cu înscrisurile depuse la dosar, apreciază fondată acţiunea reclamantei, cum a fost astfel şi precizată.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 969 şi 970 Cod civil, coroborat cu art. 46 Cod comercial, tribunalul va obliga pârâta către reclamantă la plata sumei de 55.200 dolari USD (plătibili în lei, în echivalentul de la data plăţii).