Decretul nr. 167/1958, art. 2 alin. (2)
în acţiunea asigurătorului pentru obligarea asiguratului la restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de despăgubire pentru producerea riscului asigurat, termenul de prescripţie aplicabil este cel special, de 2 ani, prevăzut de art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Termenul de prescripţie începe să curgă din momentul naşterii dreptului la acţiune, respectiv de când asigurătorul a cunoscut sau putea să cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată. Asigurătorul trebuia să cunoască acest aspect de la data la care a fost pronunţată rezoluţia Parchetului de neîncepere a urmăririi penale.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 8 din 10 ianuarie 2011, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 9 iunie 2009, reclamanta SC A.R.A.V.I.G. SA a chemat în judecată pe pârâta SC C.S. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.154 lei cu titlu de despăgubiri civile plus dobânda legală raportată la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului; cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii se arată că la data de 8 ianuarie 2002, organele de poliţie au fost sesizate cu privire la sustragerea în aceeaşi zi a unei
staţii de radio-emisie din autoturismul proprietatea pârâtei. Reclamanta, în baza contractului de de avarii auto, a achitat despăgubirea în cuantum de 1.154 lei asiguratului. Ca urmare, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 136/1995, societatea reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, constituindu-se parte civilă împotriva autorilor furtului în procesul penal. Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 se confirmă propunerea de neînce-pere a urmăririi penale în, întrucât fapta nu există. Având în vedere că reclamanta a acordat despăgubiri pârâtei pentru furtul staţiei de emisie recepţie, iar din rezoluţia Parchetului reiese că fapta de furt nu există, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1154 lei şi a dobânzii legale aferente de la data introducerii cererii şi până la plata integrală a debitului.
In drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 992 C. civ. şi condiţiile contractului de asigurare CASCO.
In dovedirea cererii reclamanta a depus la dosar înscrisuri.
Reclamanta, a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, în conformitate cu dispoziţiile art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1357 din 29 ianuarie 2010, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea reclamantei reţinând că între reclamantă în calitate de asigurător şi pârâtă în calitate de asigurat s-a încheiat contractul de asigurare pentru perioada 13 septembrie 2001 – 12 septembrie 2002, privind un autovehicul. Din dovada eliberată de organele de poliţie rezultă că s-a reclamat faptul că în data de 8 ianuarie 2002 autori necunoscuţi i-au sustras din autoturism, proprietatea pârâtei, staţia de emisie-recepţie Motorola cu microfon, prin forţarea încuietorii. Reclamanta a plătit pârâtei suma de 11.540.000 lei vechi (1.154 RON) cu titlu de despăgubire la data de 28 mai 2002. Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a confirmat propunerea de neîn-cepere a urmăririi penale în cauza privind plângerea formulată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) – 209 alin. (1) lit. e), i) C. pen. întrucât din actele premergătoare efectuate nu au rezultat indicii privind săvârşirea infracţiunii.
La data de 3 septembrie 2002 s-a înregistrat la reclamantă adresa emisă de Secţia 7 Poliţie prin care i s-a comunicat faptul că autorii furtului comis la data de 8 ianuarie 2002 nu au fost identificaţi, cercetările fiind continuate. La data de 11 noiembrie 2003 reclamanta a primit adresa emisă de Secţia 7 Poliţie prin care i s-a comunicat faptul că reclamaţia a fost înaintată cu propuneri legale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, termenul de prescripţie fiind de 3 ani potrivit art. 3 din acelaşi act normativ. Art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Conform art. 8 din Decret prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, aceste dispoziţii fiind aplicabile prin asemănare şi în cazul plăţii nedatorate.
întrucât la data de 1 martie 2002 prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmării penale, reţinându-se că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat indicii privind existenţa infracţiunii de furt, iar reclamanta a plătit asiguratului său despăgubirea la data de 28 mai 2002, de la această din urmă dată a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru exercitarea acţiunii în restituirea plăţii nedatorate.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie. In motivarea recursului s-a arătat că prescripţia dreptului material la acţiune este o sancţiune care se aplică reclamantului nediligent ceea ce nu este şi cazul de faţă, întrucât recurenta a efectuat toate demersurile necesare pentru a afla stadiul cercetărilor penale. S-a mai arătat ca de-abia la data de 4 februarie 2009 în urma altor adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 societatea a primit răspuns de la respectiva instituţie, fiindu-i comunicată rezoluţia.
Analizând hotărârea primei instanţe în raport de motivele de recurs invocate ce vizează soluţia dată asupra prescripţiei, Tribunalul constată că aceasta este nefondată. Astfel, raporturile deduse judecăţii s-au născut din încheierea unui contract de asigurare facultativă, deoarece acţiunea are ca obiect cererea asigurătorului pentru obligarea asiguratului la restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de despăgubire pentru producerea riscului asigurat, considerate de reclamantă ca plătite nedatorat pe motivul că asigurătorul nu acordă despăgubiri la asigurarea de furt dacă organele de poliţie nu confirmă furtul.
Deci, raporturile juridice dintre părţi au avut ca izvor un contract de asigurare facultativă de bunuri, astfel că termenul de prescripţie aplicabil este cel special, de 2 ani, prevăzut de art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Acest termen de prescripţie a început să curgă din momentul naşterii dreptului la acţiune potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, mai exact de când solvensul a cunoscut sau putea să cunoască împrejurarea
că plata a fost nedatorată, conform art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Reclamanta trebuia să cunoască acest aspect de la data de 1 martie 2002, data adoptării Rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în condiţiile în care organul de urmărire penală nu avea obligaţia comunicării din oficiu a rezoluţiei către reclamantă, faţă de prevederile art. 228 alin. (6) C. proc. pen., în vigoare la data actului procedural.
Constatând că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică întrucât termenul de prescripţie de 2 ani a curs neîntrerupt începând cu data de 1 martie 2002 şi s-a împlinit anterior formulării acţiunii (9 iunie 2009), în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
