României, art. 15 alin. (2)
între A.P.D.M., în calitate de concedentă. şi U.O.T., în calitate de concesionară, a intervenit contractul de concesiune nr. I/1992. după preluarea pachetului de acţiuni al SC
D.O.T. SA G (actul adiţional nr. 2 la contractul nr. I/2002). Termenul contractual stabilit al concesiunii era de 20 ani începând cu data semnării procesului-verbal de predare-primire.
Conform art. I din Capitolul II din contract, concesionarul se obliga să investească în obiectul concesiunii suma de 600.000 RON, sumă ce trebuia investită în primii 15 ani ai concesiunii, din carc 350.000 RON în primii 3 ani de concesiunc. Caietul de sarcini prevedea prin art. 4 un program minimal de investiţii în sumă de 350.000 RON, calculate la preţurile practicate în anul 1992, realizabil în 36 de luni de la data semnării contractului de concesiune.
Prin actul adiţional nr. 2 din 27 ianuarie 1997, părţile au stabilit ca valoare a investiţiei tăcute de concesionar la suma de 1.650.000 RON, din carc 960.000 RON reprezenta programul minimal de lucrări.
Anterior, la 19 noiembrie 1996, părţile au încheiat un alt act adiţional, cu acelaşi număr, care însă nu putea produce efecte ca urmare a ncavizării sale favorabile de către Agenţia Naţională de Privatizare, prin adresa nr. 5444 din 18 decembrie 1996. Cu toate că Agenţia Naţională de Privatizare nu avea competenţa de a aviza modificările contractului de concesiune. îi revenea sarcina de a exercita controlul general al respectării de către concesionar a caietului de sarcini şi a obligaţiilor asumate prin convenţie. Importanţa constatărilor acestui organism este ilustrată de faptul că părţile înseşi au renunţat la primul act adiţional, încheind un al doilea act adiţional, avizat favorabil de această dată de Agenţia Naţională de Privatizare.
Acţiunea reclamantei se bazează, în principal, pe dispoziţiile Legii nr. 219/1998. abrogată pe parcursul soluţionării litigiului, care stabileşte prin art. 30 alin. (1) că se poate încheia contractul de concesiune pe durată ce nu poate depăşi 49 de ani şi că durata concesiunii se stabileşte în funcţie de perioada de amortizare a investiţiilor ce urmează a fi realizate de concesionar. Această lege însă nu poate fi aplicată contractului nr. 1/1992. pentru faptul că ca nu retroactivează, aşa cum stabileşte explicit art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Chiar dacă acest contract se execută succesiv, legea amintită nu îi poate fi aplicabilă, rămânând supus regulilor în vigoare la data încheierii sale. întrucât legea fundamentală nu face excepţie pentru aceste situaţii.
însăşi Legea nr. 219/1998 stabileşte valabilitatea contractelor încheiate până la apariţia ci. dar aceasta nu înseamnă o supunere a lor la prevederile noii legi. după cum nici aplicarea legii vechi la aceste situaţii nu echivalează cu o înlăturare a efectelor abrogării.
Agenţia Naţională de Privatizare sugerează reclamantei că, în situaţia în carc nu poate recupera prin amortizare valoarea investiţiilor, ea poate conveni asupra continuării sau încetării contractului.
în fine, chiar contractul nr. 1/1992, prin art. 3 alin. (2), dă posibilitatea reclamantei ca, la expirarea termenului de concesionare, să negocieze cu partea adversă concesionarea pe
o nouă perioadă, dacă legislaţia română în vigoare la acea dată o va permite. Or. aşa cum s-a arătat, Legea nr. 219/1998 permite renegocierea contractului pentru o perioadă de până la 49 ani.
Pentru aceste considerente, capătul de cercre privitor la modificarea termenului de concesiune a fost respins ca neîntemeiat, convenţia părţilor obligându-le să respectc clauzele referitoare la termenul de valabilitate a contractului, indiferent de consecinţele dăunătoare la care s-ar expune reclamanta, carc a înţeles să intre în raporturi juridice în condiţiile stipulate.
Reclamanta nu poate invoca prevederi legale ce nu retroactivează şi carc nu pot fi aplicabile unui contract guvernat de prevederi active la data încheierii lui.
Cerinţele principiului echilibrului financiar au fost rcspectate la data încheierii convenţiei, acordul părţilor exprimat fară echivoc nefiind de conceput în situaţia în care acest echilibru nu ar fi existat.
Atât dezechilibrul financiar, cât şi consecinţele impreviziunii administrative, situaţii apărute pe parcursul executării contractului, nu dau posibilitatea reclamantei decât să recurgă la soluţiile oferite de legea activă la data încheierii acestuia, nefiind de admis a se decide în sensul retroactivării legii noi, apărută pc parcurs.
Sentinţa arbitrală nr. 134 din 13 iunie 2007
