Având în vedere efectele pe care le implică contractul de consignaţie, manifestările de voinţă ale părţilor trebuie să fie exprese, dar încheierea contractului poate fi şi tacită; ea poate rezulta din executarea de către consignatar a însărcinării primite din partea consignantului.
Consignatarul răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare a bunurilor, provenită din culpa sa ori a prepuşilor săi.
(Sec{ia comercială, decizia nr. 225/19.03.1996).
Prin cererea înregistrată la 20.04.1994 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti reclamantul P. P. L. a chemat în judecată S.C. “I. B.” – S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 850.000 lei, sub rezerva majorării, reprezentând contravaloarea a 4 circuite de memorie predate acesteia spre vânzare în baza contractului de consignaţie nr. 433 din 20.10.1993, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea cererii se arată că între părţi a intervenit un contract de consignaţie în baza căruia reclamantul a remis pârâtei spre vânzare bunuri pe care aceasta nu le-a asigurat, invocând ulterior dispariţia lor.
Prin sentinţa civilă nr. 3.153, pronunţată la 30.03.1993, Judecătoria sectorului 1 a respins cererea reclamantului.
Pentru a da această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a remis spre vânzare pârâtei 4 buc. circuite de memorie, încheind în acest scop bonul nr. 433, că în luna februarie 1994 bunurile au dispărut, pârâta achitând reclamantului suma de 750.000 lei, reprezentând contravaloarea lor. A mai reţinut instanţa de fond că, pentru a se angaja răspunderea consigatarului era absolut necesară existenţa unui contract scris, pe care reclamantul nu a fost în măsură să-1 prezinte.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, arătând că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut necesitatea formei scrise a contractului de consignaţie şi că nici o dispoziţie legală nu prevede ca forma actului să aibă anumite clauze, în lipsa cărora să se poată considera ca inexistent actul juridic şi că de fapt între părţi s-a realizat un acord de voinţă specific contractului de consignaţie, astfel încât pârâta poartă răspunderea pentru lipsa, pierderea sau deteriorarea bunurilor predate în consignaţie.
Apelul este fondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că apelantul a predat în consignaţie intimatei, în vederea vânzării, bunuri, aceasta eliberând bonul de primire în consignaţie cu nr. 433 din 20.10.1993. La data de 11.01.1994, pe bonul de primire în consignaţie, apelantul, cu încuviinţarea intimatei, a procedat la modificarea preţului bunurilor predate spre vânzare la suma de 400.000 lei/buc. Ulterior, cele 4 buc. circuite memorie SIMM 4M5/70 au fost sustrase consignatarului, acesta restituind reclamantului-apelant suma de 750.000 lei şi fiind de acord să mai restituie un rest de 210.000 lei. Deci, intimata a recunoscut implicit că datorează reclamantului contravaloarea bunurilor primite în consignaţie şi pe care nu le-a asigurat, dar,la valoarea iniţială înscrisă în bonul de primire, şi anume de 240.000 lei/buc. A mai susţinut pârâta că modificarea preţului bunurilor sustrase a fost făcută în mod unilateral de către reclamant, susţinere care nu poate fi primită, având în vedere că modificarea preţului a fost făcută pe ambele exemplare ale bonului de primire nr. 433/20.10.1993 – fapt necontestat de pârâta-intimată, de unde concluzia că modificarea preţului a avut loc cu acordul său. In ce priveşte susţinerea intimatei că între părţi nu s-a încheiat un contract de consignaţie, în formă scrisă, şi că această formă este cerută de lege “ad validitatem”, nu are temei legal.
Contractul de consignaţie este valabil încheiat dacă îndeplineşte condiţiile cerute oricărei convenţii, şi anume: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art. 948 Cod civil).
Contractul de consignaţie se încheie prin acordul de voinţă al părţilor; acest acord de voinţă are la bază împuternicirea consignantului dată consignatarului de a vinde anumite bunuri ale consignantului. Prin împuternicire se stabilesc condiţiile de vânzare a bunurilor. Având în vedere efectele pe care le implică acest contract, manifestările de voinţă ale părţilor trebuie să fie exprese, dar încheierea contractului poate fi şi tacită; ea poate rezulta din executarea, de către consignatar, a însărcinării primite din partea consignantului.
Faţă de cele de mai sus, bonul de primire în consignaţie nr. 433 din 20.10.1993 îndeplineşte condiţiile cerute de lege, reprezentând de fapt contractul, respectiv convenţia părţilor privind predarea şi, respectiv, primirea unor mărfuri în vederea vinderii acestora pe seama predătorului, astfel cum contractul de consignaţie este definit de art. 1 din Legea nr. 178/ 1934, deci forma scrisă a contractului de consignaţie este cerută de lege numai “ad probationem” şi nu “ad validitatem”.
Având în vedere că, potrivit art. 5 din Legea nr. 178/1934, consignatarul răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deterioare a bunurilor provenită din culpa sa ori a prepuşilor săi, acesta, în situaţia sustragerii bunurilor, are obligaţia să achite apelantului contravaloarea bunurilor, sustrase în perioada în care se aflau în depozitul său.
Notă: Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de consignaţie,
a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 173 din 30 iulie 1934.
