O.G. nr. 92/2003
Suma ce reprezintă chirie pentru spaţiul deţinut în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu autoritatea publică locală nu poate fi calificată drept creanţă fiscală în sensul prevederilor
O.G. nr. 92/2003, deoarece nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, existent între părţi, ci din convenţia părţilor reglementată de norme de drept privat. Locatorul nu poate fi obligat la plata penalizărilor şi majorărilor de întârziere specifice creanţelor fiscale.
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 2335 din 8 octombrie 2009,
www.scj.ro
Reclamanţii Municipiul T., CLM T şi Primăria Municipiului T. au chemat în judecată pe pârâta SC T. SRL, solicitând rezilierea contractului de închiriere nr. 1129/2000 încheiat pentru spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, în suprafaţă de 121,66 mp., evacuarea necondiţionată a pârâtei din spaţiul menţionat, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.157,82 lei reprezentând diferenţă de chirie pe perioada 1 ianuarie 2001 – 1 martie 2003 în cuantum de 2.705,74 lei, majorări de întârziere în cuantum de 5.276,20 lei şi penalizări de 175,87 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 11180 din 28 noiembrie 2006, Judecătoria a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului, Secţia comercială, faţă de natura comercială a capătului principal de cerere având ca obiect rezilierea unui contract comercial.
Acţiunea reclamanţilor este respinsă prin sentinţa civilă nr. 115/PI din 19 februarie 2008 a Tribunalului Timiş, Secţia comercială şi de
contencios administrativ, care a reţinut că spaţiul închiriat pârâtei nu este legal evidenţiat în CF, că reclamanţii nu au depus dovezi din care să rezulte existenţa sa individual şi corect determinată, că pârâta a achitat şi chiria restantă, că nici majorările şi penalizările nu sunt datorate, contractul de închiriere în litigiu fiind încheiat în baza deciziei civile nr. 360 din 7 februarie 2000 a Curţii de Apel Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 154/A din 15 septembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială a respins apelul formulat de reclamanţi, reţinând că suma ce reprezintă chirie pentru spaţiul în litigiu nu poate fi calificată drept creanţă fiscală în sensul prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003, întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, existent între părţi, ci din convenţia părţilor reglementată de norme de drept privat, precum şi că reclamanţii apelanţi nu au finalizat demersurile de înscriere în CF a imobilului în cauză, care nici nu coincide cu precizările din contractul de închiriere, nici ca suprafaţă şi nici ca amplasament.
împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs cu invocarea art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii au criticat instanţa de apel pentru greşita interpretare a actului dedus judecăţii, ignorând faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din contract, părţile au convenit asupra reactualizării chiriei lunare pe durata derulării acestuia, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara, cum s-a şi procedat, conform H.C.L.M.T. nr. 42/2000, art. 1 şi nr. 182/2001, că penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere sunt datorate, ele fiind calculate potrivit prevederilor O.G. nr. 92/2003, chiria în litigiu fiind o creanţă bugetară, o soluţie contrară conducând la discriminări între societăţile comerciale chiriaşe.
Recurenţii au criticat instanţa de apel şi pentru ignorarea faptului că, prin dezmembrarea imobilului în două parcele, imobilul în suprafaţă de 197 mp. are o existenţă individual şi corect determinată, acesta făcând obiectul contractului de închiriere încheiat cu intimata pârâtă.
Recursul nu este fondat.
S-a reţinut că, în mod judicios, instanţa de apel, confirmând soluţia instanţei de fond, a calificat chiria datorată de pârâta intimată ca obligaţie contractuală decurgând din contractul de închiriere, în litigiu, supusă normelor de drept privat şi nu ca o creanţă fiscală reglementată de O.G. nr. 92/2003, astfel că, în mod întemeiat s-a stabilit că pârâta locatar nu datorează penalizările şi majorările calculate de reclamanţii recurenţi conform dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003, neincidente în cauză, precum şi că pârâta locatar a şi achitat chiria restantă solicitată de reclamanţii recurenţi.
De asemeni, întemeiat a stabilit instanţa de apel că reclamanţii nu au finalizat formalităţile de intabulare în CF a imobilului închiriat, fiind diferenţe între imobilul precizat în contractul de închiriere, în litigiu, în suprafaţă de 121,66 mp. şi imobilul rezultat în urma dezmembrării în baza lucrării cadastrale în suprafaţă de 197 mp.(…).
Cum pârâta locatar a achitat chiria restantă solicitată de reclamanţi şi cum aceasta nu datorează sumele solicitate de reclamanţi şi calculate cu titlu de penalizări şi majorări de întârziere, potrivit unor norme aplicabile creanţelor fiscale, şi nu conform clauzelor contractuale, în mod judicios a confirmat instanţa de apel hotărârea instanţei de fond, care a reţinut că nu există temeiuri pentru rezilierea contractului în litigiu şi evacuarea intimatei din spaţiul cu privire la care, de altfel, sunt în curs demersuri pentru cumpărarea acestuia de către pârâtă.
Astfel fiind, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenţi a fost respins ca nefondat.
