Din dispoziţiile art. 1437 combinat cu art. 1452 rezultă că pentru a opera tacita relocaţiune se cere nu numai condiţia ca locatarul să fie lăsat în posesie, ci şi condiţia de a nu exista nici o împiedicare din partea locatorului.
Aşadar, relocaţiunea, deşi tacită, presupune o convenţie, un acord tacit de voinţă.
(Secţia comercială, decizia nr.175/12.06.1991)
Prin sentinţa civilă nr.71/17.01.1991, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis acţiunea reclamantei I.A.D.RC.B., dispunând evacuarea pârâtei A.B. din imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că spaţiul în litigiu a fost atribuit pârâtei provizoriu, respectiv până la data de 31.12.1989.
Constatând că pârâta nu are un titlu legal, în aplicarea dispoziţiilor art.39 şi 46 din Legea nr.5/1973, s-a dispus evacuarea din imobil.
împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat recurs, prin care a formulat critici pentru netemeinicie şi nelegalitate, constând, în esenţă, în neanalizarea tuturor faptelor din care s-ar fi putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile reciproce ale părţilor, precum şi în greşita aplicare a dispoziţiilor art.39 şi 46 din Legea nr.5/1973. Cu referire la dispoziţiile art.39 din legea citată, recurenta a susţinut că deşi atribuirea spaţiului a fost provizorie, condiţia cerută de text a fost îndeplinită, în sensul că spaţiul a fost ocupat în baza aprobării fostului Secretariat General al Consiliului de Miniştri. Cât priveşte nerespectarea formei scrise cerută Legea nr.5/1973 în cazul suprafeţelor locative cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, recurenta a arătat că prima instanţă nu a avut în vedere faptul că reclamanta intimată nu a emis proiectul de contract şi, ca atare, culpa aparţine acesteia din urmă. Nefiind întrunite dispoziţiile art.24 din legea mai sus citată, recurenta a considerat că greşit s-a dispus evacuarea sa. Recursul este nefondat, în sensul celor ce urmează: Din examinarea înscrisurilor aflate la dosar, completate în recurs cu contractul de închiriere încheiat pentru anul 1990, ordinul de transfer al mijloacelor fixe în administrarea intimatei, se reţine că imobilul a fost atribuit în administrarea intimatei pe baza ordinului de transfer pentru mijloace fixe, emis potrivit Decretului nr.409/1955.
Ca titulară a acestui drept, reclamanta a încheiat contractul de locaţiune prin care, în calitate de locator, a atribuit în folosinţă locatarului A.B. imobilul în litigiu, până la data de 31.12.1990.
întrucât, în aplicarea Legii nr. 15/1990 s-a trecut la reorganizarea I.A.D.T.I.C. B., intimată în cauză, aceasta a solicitat recurentei să elibereze spaţiul închiriat, deşi termenul nu era împlinit, motivând că prin Hotărârea Guvernului s-a stabilit ca sediul societăţii C.- S.A., rezultată din reorganizare, să fie în acelaşi imobil, în considerarea calităţii sale de titular al dreptului de administrare.
După sesizarea instanţei, durata pentru care a fost încheiat contractul de închiriere a expirat, aşa încât cererea de evacuare a fost susţinută în principal pe acest motiv.
în adevăr, art. 1436 alin.l Cod civil, stabileşte că locaţiunea făcută pe un timp determinat încetează de la sine cu trecerea timpului, fără să fie trebuinţă de o prealabilă înştiinţare.
Faţă de aceste prevederi, prin efectul împlinirii termenului de închiriere, locaţiunea a încetat, aşa încât locatorul este în drept să solicite evacuarea din spaţiul care, după data de 31.12.1990, este ocupat fără titlu.
Susţinerea recurentei, potrivit căreia contractul a fost reînnoit ca urmare a faptului că locatarul a fost lăsat în posesie, cu toate că consecinţele care decurg, nu poate fi primită, întrucât simplul fapt material al posesiei nu duce la prelungirea tacită a locaţiunii.
Din dispoziţiile art. 1437 combinat cu art. 1452 Cod civil, rezultă nu numai condiţia ca locatarul să fie lăsat în posesie, ci şi condiţia de a nu exista nici o împiedicare din partea locatorului.
Aşadar, relocaţiunea, deşi tacită, presupune o convenţie, un acord tacit de voinţă, care în speţă nu este realizat.
întrucât împlinirea termenului contractual şi lipsa acordului, fie şi tacit, pentru prelungirea locaţiunii, primează în aprecierea privind încetarea locaţiunii, celelalte critici, care vizează validitatea contractului, sunt subsecvente, aşa încât nu se mai impun a fi analizate.
Această concluzie se desprinde, pe de o parte, din susţinerile părţilor, iar, pe de altă parte, din conţinutul actelor aflate la dosar, prin care părţile s-au comportat ca locatar şi locator, fără să conteste valabilitatea contractului până la data sesizării instanţei.
în acest context se impune şi precizarea că aprobarea pentru repartizarea care a stat la baza încheierii contractului prevedea atribuirea (= închirierea) provizorie a spaţiului, lăsând părţilor contractante dreptul de apreciere asupra celorlalte clauze ale convenţiei, aşa încât, în măsura în care durata de închiriere a expirat, locatorul este în drept să solicite locatarului eliberarea spaţiului. Completând motivarea potrivit celor de mai sus, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică, va fi menţinută. Conform art.312 pct.l Cod proc. civilă, recursul se va respinge. Notă: Cu privire la legea nr. 5/1973, a se vedea nota de la speţa nr. 39.
Referitor la Legea nr. 15/1990, a se vedea nota de la speţa nr. 5.
Decretul nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului, a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 26 din 23 septembrie 1955.
