Caracter. Suspendare a judecării cererii până la închiderea procedurii insolvenţei pârâtei. Nelegalitate
În ipoteza în care contractul de leasing este unul financiar, iar din conţinutul contractului rezultă că utilizatorul şi-a exprimat opţiunea de cumpărare înainte de deschiderea procedurii insolvenţei locatorului şi a plătit ratele aferente, la data deschiderii procedurii de , dreptul de proprietate nu se mai afla în patrimoniul debitoarei, astfel încât cererea formulată de către reclamantă nu are ca obiect valorificarea unui drept patrimonial, respectiv transferul dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, deoarece acest transfer s-a realizat înainte de intrarea în procedura de insolvenţă.
Având loc transferul dreptului de proprietate, reclamanta urmăreşte prin intermediul cererii de chemare în judecată procurarea înscrisului doveditor al operaţiunii juridice şi nu producerea efectivă a acestei operaţiuni, respectiv a transferului dreptului de proprietate. De aceea, calea ce trebuie urmată de reclamantă pentru finalizarea operaţiunii este cea a acţiunii directe, nefiind necesară depunerea unei declaraţii de creanţă, deoarece dreptul solicitat nu are un caracter patrimonial.
Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1619 din 7 mai 2009
Prin încheierea comercială nr. 234/21.01.2009 a Tribunalului Comercial Cluj s-a dispus, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, suspendarea judecării cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC A.I. SRL Homorod, în contradictoriu cu pârâta SC O.C.I. SRL, până la închiderea procedurii insolvenţei pârâtei-debitoare ce face obiectul dosarului Tribunalului Comercial Cluj.
Pentru a hotărî în privinţa suspendării cauzei în condiţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, instanţa de fond a constatat că dreptul reclamantei de a obţine obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a născut din contractul de leasing financiar nr. LFAS061 din 16.05.2005, care consacră în favoarea reclamantei dreptul de opţiune între cumpărarea bunului utilizat şi returnarea lui. La data de 30.10.2006, reclamanta a ales varianta cumpărării bunurilor deţinute în baza contractului de leasing, iar singurul element care a împiedicat realizarea acordului de voinţă în sensul vânzării bunurilor a fost lipsa acordului pârâtei.
Art. 11 din O.G. nr. 51/1997, arată instanţa de fond, prevede fără echivoc faptul că transferul dreptului de proprietate are loc doar la momentul exprimării acordului de către ambele părţi, iar în caz de nerealizare a acordului de voinţă, partea în culpă poate fi obligată la despăgubiri.
Neexistând acordul, dreptul de proprietate asupra vehiculelor utilizate a rămas în patrimoniul pârâtei, iar dreptul reclamantei de a obţine obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind un drept de creanţă, nu mai poate fi valorificat printr-o acţiune directă împotriva pârâtei aflate în procedură de insolvenţă, ci doar prin intermediul unei declaraţii de creanţă.
Instanţa de fond a respins apărările reclamantei referitoare la calificarea cererii de chemare în judecată ca fiind o obligaţie de a face, deoarece litigiul are o natură patrimonială determinată de natura patrimonială a dreptului la valorificarea căruia tinde reclamanta.
Petitul privind înmatricularea, a arătat instanţa de fond, este unul accesoriu şi nu determină astfel natura juridică a cauzei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia şi casarea hotărârii şi trimiterea cauzei în vederea continuării judecării.
Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind fondat din următoarele considerente:
În condiţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, toate cererile şi acţiunile judiciare şi extrajudiciare formulate în legătură cu bunurile debitoarei aflate în procedură de insolvenţă se suspendă pe durata acestei proceduri.
De asemenea, potrivit art. 13 alin. (3) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, „Drepturile locatarului/utilizatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic şi creditorilor în situaţia în care locatorul/finanţatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, în conformitate cu prevederile legale în materie”.
Contractul de leasing încheiat de reclamantă cu pârâta este un contract de leasing financiar şi nu operaţional, aspect ce permite concluzia că transferul dreptului de proprietate asupra bunului a avut loc cu prilejul plăţii ultimei rate.
Potrivit art. 7 pct. 7 C.fisc., contract de leasing financiar este orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:
„a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
c) utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare maximă, exprimată în procente;
d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit;
e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului”.
Potrivit pct. 8 din acelaşi articol, contractul de leasing operaţional este orice contract de leasing încheiat între locator şi locatar, care nu îndeplineşte condiţiile contractului de leasing financiar.
În speţă, transferul dreptului de proprietate şi deci înstrăinarea dreptului din patrimoniul debitoarei s-a realizat înainte de intrarea în procedură de insolvenţă.
Astfel, art. 34 din contract prevede că „la expirarea contractului, dacă şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, locatorul se obligă să respecte opţiunea de cumpărare a utilizatorului stabilită la data încheierii prezentului contract (…)”.
Rezultă, deci, cu certitudine că încă de la data încheierii contractului de leasing utilizatorul, recurenta-reclamantă, şi-a manifestat opţiunea de a cumpăra bunul, opţiune acceptată încă de la acel moment de către locator. Evident opţiunea este condiţionată de plata integrală a ratelor, însă acest aspect urmează să fie stabilit de către instanţa de fond.
La data deschiderii procedurii de insolvenţă, dreptul de proprietate nu se mai afla în patrimoniul debitoarei, astfel încât cererea formulată de către reclamantă nu are ca obiect valorificarea unui drept patrimonial, respectiv transferul dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, deoarece acest transfer s-a realizat înainte de intrarea în procedura de insolvenţă.
Calea ce trebuie urmată de reclamantă pentru finalizarea operaţiunii este cea a acţiunii directe, nefiind necesară depunerea unei declaraţii de creanţă, deoarece dreptul solicitat nu are un caracter patrimonial.
Având loc transferul dreptului de proprietate, reclamanta urmăreşte prin intermediul cererii de chemare în judecată procurarea înscrisului doveditor al operaţiunii juridice şi nu producerea efectivă a acestei operaţiuni, respectiv a transferului dreptului de proprietate.
Cererea de chemare în judecată nu se încadrează în categoria cererilor la care face referire art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât nu priveşte un bun sau un drept care se află în patrimoniul debitoarei, ci încearcă să obţină o manifestare de voinţă în sensul punerii la dispoziţie a înscrisului constatator a operaţiunii juridice ce a fost desfăşurată anterior.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ. se va admite recursul şi se va casa hotărârea atacată, urmând a se trimite cauza spre continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe.
(Judecător Delia Marusciac)
