Investirea cu formulă a unui contract de leasing revine judecătoriei, potrivit art. 376 alin. (1), 374, 373 şi art. 400 alin. (2) C.pr.civ.
Calificarea contractului de leasing ca fiind de natură comercială şi nu civilă nu este de natură a atrage competenţa materială a tribunalului, pentru că nu se pot aplica regulile de competenţă stabilite prin art. 2 şi 3 C.pr.civ., privitoare la natura litigiului şi valoarea lui, unei cereri de investire cu formula executorie.
Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 1410 din 10 septembrie 2003
Prin decizia civilă nr. 132 din 13 mai 2003 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de S.C. Nealda S.R.L. Zalău contra încheierii nr. 4338/2002 a Judecătoriei Zalău.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut faptul că, prin încheierea apelată s-a admis cererea petiţionarei S.C. Inter Logistik Leasing Postdam şi s-a dispus investirea cu formulă executorie a contractului de leasing financiar.
Apelul declarat de utilizatorul bunului a fost considerat ca nefondat, competenţa de soluţionare a cererii de către judecătorie fiind legal stabilită. Nu este competentă nici Curtea de Arbitraj să dispună investirea contractului cu formulă executorie, întrucât legiuitorul a acordat, prin art. 374 alin. (2) C. pr. civ, competenţa exclusivă în favoarea primei instanţe.
Citarea părţilor în această procedură necontencioasă nu este obligatorie, iar ultimul motiv de apel care vizează valabilitatea contractului de leasing poate fi invocat eventual, pe calea contestaţiei la executare.
împotriva sentinţei a formulat recurs debitoarea S.C. Nealda S.R.L. solicitând în principal, casarea cu trimitere a cauzei instanţei competente, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de investire cu formulă
executorie.
în motivarea recursului său recurenta a susţinut că investirea cu formulă executorie a contractului de leasing era de competenţa materială a tribunalului şi nu a judecătoriei, “prima instanţă” în accepţiunea art. 374 alin.(2) C.pr.civ, fiind instanţa competentă să judece cauza pe fond. Contractul de leasing fiind comercial şi litigiul referitor la el este comercial.
Recurenta a mai susţinut că temeiul de drept reţinut prin sentinţă – art. 56 alin.(2) din Legea nr. 58/1998 este greşit. Intimata a înţeles să investească instanţa conform art. 8 alin.3 din O.G. nr. 51/1997 republicată, astfel, pentru a deveni titlu executoriu contractul de leasing trebuia să fie reziliat şi rezilierea să fie făcută din vina exclusivă a utilizatorului, pe când contractul bancar dobândeşte caracterul de titlu executoriu prin simpla încheiere a acestuia.
Pentru dovedirea culpei societăţii recurente în rezilierea contractului părţile trebuiau citate, cererea de investire neputând fi soluţionată fără citarea părţilor. Intre părţile contractante există o stare litigioasă care nu se poate soluţiona decât pe calea unei acţiuni de drept comun.
Examinând recursul Curtea constată că este nefondat.
Problema competenţei materiale a instanţei a fost corect soluţionată de Tribunalul Sălaj.
Contractul de leasing nefiind o hotărâre judecătorească îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 376 alin.(1) C.pr.civ, coroborat cu art. 374 C.pr.civ, investirea cu formulă executorie fiind de competenţa primei instanţe.
Art. 374 C.pr.civ, prevede în mod expres competenţa primei instanţe numai pentru hotărârile judecătoreşti. Prima instanţă este definită de art. 373, aceasta fiind judecătoria, ca şi instanţă de executare.
Dispoziţiile din nu prevăd însă, în mod expres organul competent să investească cu formulă executorie celelalte înscrisuri enumerate de art. 376.
Dar, potrivit art. 400 alin. (2) C.pr.civ, contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, este de competenţa instanţei de executare, care potrivit art 373 C.pr.civ, este judecătoria.
Dacă interpretarea sau lămurirea titlului este de competenţa judecătoriei, cu atât mai mult investirea cu formulă executorie nu poate fi dată în competenţa tribunalului, aşa cum a susţinut recurenta.
Este reală calificarea contractului de leasing ca fiind de natură comercială şi nu civilă, dar această calificare nu este de natură a atrage competenţa materială a tribunalului pentru că nu se pot aplica regulile de competenţă stabilite prin art. 2 şi3 C.pr.civ, privitoare la natura litigiului şi valoarea lui, unei cereri de investire cu formulă executorie.
Un alt motiv de recurs vizează motivarea în drept a încheierii, pe dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 şi nu pe dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 51/1997.
Indicarea temeiului de drept este evident o greşeală a instanţei de fond, care a utilizat pentru motivarea încheierii un formular întocmit special pentru investirea cu formulă executorie a contractelor bancare.
în speţă, invocarea greşită a temeiului de drept nu are nici o înrâurire asupra soluţiei de fond întrucât ceea ce se atacă cu recurs este dispozitivul hotărârii şi nu considerentele ei, care servesc numai pentru a interpreta dispozitivul, pentru a-i preciza întinderea şi înţelesul, hotărârea necăpătând putere de lucru judecat decât prin dispozitiv şi numai în măsura în care îl explică şi se reflectă în el.
în dosarul nr. 2465/2002 a Tribunalului Sălaj în care s-a declanşat împotriva debitoarei procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, aceasta a recunoscut existenţa unor restanţe în plata ratelor, dar făcând dovada că nu se află în încetare de plăţi, prin Sentinţa civilă nr. 2231/6 noiembrie 2002, Tribunalul Sălaj a respins cererea creditoarei S.C. Inter Logistik Leasing Postdam Germania pentru deschiderea procedurii.
Prin art. 10.5 din contractul de leasing părţile au stabilit un pact comisoriu de gradul IV, prevăzând rezilierea de plin drept, fără nici o notificare sau somaţie prealabilă şi fără sesizarea instanţei de judecată atunci când utilizatorul nu plăteşte rata de leasing timp de 2 luni consecutive. Această prevedere contractuală reprezintă voinţa părţilor şi dacă debitoarea şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale la zi, ar fi
putut face dovada atât în faţa instanţei de apel, cât şi în faţa instanţei de recurs.
Răspunzând motivelor invocate de recurentă, Curtea ajunge la concluzia că recursul este nefondat, decizia recurată fiind legală şi temeinică.
Astfel, în temeiul art. 312 C.pr.civ, recursul se va respinge, păstrându-se în întregime decizia tribunalului.
(Judecător Ligia Rodica Bodea)
