Decretul nr. 167/1958. art. 3. art. 16 alin. (3)
între părţi a intervenit contractul de leasing nr. 121/2003, devenit contractul nr. 118/2003, modificat prin două acte adiţionale şi două contracte de cesiune, prin care antecesoarea reclamantei (M.A.C.) a predat pârâtei, în sistem de leasing, echipamente de climatizare. Numărul acestor echipamente a fost redus la 36, conform celui de-al doilea act adiţional (din 28 februarie 2006), iar pârâta a plătit toate ratele de leasing aferente respectivelor echipamente (aşa cum rezultă şi din actul adiţional din 28 februarie 2006).
Acţiunea reclamantei vizează obligarea pârâtei la plata penalităţii de întârziere de 50% din valoarea convenită prin art. 2.3 din „Condiţiile generale”, consecinţa a plăţii cu întârziere a ratelor de leasing datorate.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile rezultând din facturile cu scadenţă în perioada 25 ianuarie 2004 – 25 iulie 2004 este întemeiată. într-adevăr, ţinând seama de termenul legal de prescripţie extinctivă de trei ani şi de data la care reclamanta a sesizat Curtea de Arbitraj (28 august 2007, conform ştampilei poştale de pe plic), pretenţiile aferente primelor facturi, cu scadenţa până la 28 august 2007, sunt valorificate după împlinirea termenului de prescripţie de trei ani. prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Susţinerea reclamantei, potrivit cu care prin plata primei rate de leasing la 19 iulie 2004 pârâta ar fi recunoscut debitul în întregime şi curgerea termenului de prescripţie s-ar fi întrerupt atât pentru creanţa principală, cât şi pentru accesorii (penalităţi), nu a fost reţinută, întrucât plata efectuată de pârâtă la 19 iulie 2004 viza o singură rată de leasing -cea plătită -, iar în lipsa unei recunoaşteri vizând şi celelalte rate. plus accesoriile, această plată nu are nicio influenţă asupra curgerii termenelor de prescripţie pentru celelalte rate. în consecinţă, penalităţile calculate pentru perioada 25 ianuarie 2004 – 25 iulie 2004 au fost respinse ca prescrise.
Apărarea pârâtei vizând convenţia de stingere a acestor pretenţii prin acordul din 28 februarie 2006, urmare căruia reclamanta din litigiul aflat pe rolul Curţii de Arbitraj a renunţat la judecata acţiunii, este neîntemeiată. Prin acordul din 29 februarie 2006. reclamanta a renunţat la judecarea acţiunii aflate pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (dosar nr. 359/2005), iar Tribunalul arbitral, prin sentinţa nr. 62 din 3 martie 2006, a luat act de renunţarea la judecată pentru creanţa de leasing şi penalităţi de întârziere. Dar renunţarea la judecată nu trebuie confundată cu renunţarea la drept. Dreptul reclamantei la creanţă şi penalităţi nu s-a stins în urma acordului din 28 februarie 2006, deoarece, prin acord, reclamanta a renunţat la judecarea procesului declanşat între părţi. în timp ce dreptul a rămas neafectat, câtă vreme nu s-a făcut vreo plată, mai puţin de trecerea timpului, rcspectiv de curgerea termenului legal de prescripţie. Prin urmare, reclamanta a putut ca după un timp să sesizeze din nou Tribunalul arbitral şi. exceptând eventuala împlinire a termenului de prescripţie, poate discuta în fond litigiul, din moment ce nu a intervenit nicio stingere a drepturilor sale.
în consecinţă, pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere datorate, cu excluderea celor datorate perioadei supuse prescripţiei extinctivc.
Sentinţa arbitrată nr. 246 din 18 decembrie 2008
