Potrivit art. 115 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile financiare şi pieţele reglementate, închirierile de active corporale pentru o perioadă mai mare de 1 an, a căror valoare individuală depăşeşte 20% din valoarea totalului activelor imobilizate nu se poate face fără aprobarea prealabilă a adunării generale extraordinare a acţionarilor.
Cum reclamanta se afla printre societăţile cărora le sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, ea nu putea încheia în mod valabil un contract de locaţiune de natura celui avut în vedere de dispoziţia legală precitată, fără aprobarea prealabilă a adunării generale a acţionarilor, cunoaşterea situaţiei sale şi a normei legale aplicabile reprezentând o diligenţă minimă pe care cocontractantul trebuia să o cunoască, încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii fiind de natură a atrage nulitatea actului.
Legea recunoaşte în alin. (3) al art. 115 legitimare procesuală şi în patrimoniul acţionarilor, înţelegând să prezume interesul acestora în promovarea unei acţiuni în constatarea nulităţii convenţiei care încalcă prevederile legale susmenţionate.
Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 104 din 10 octombrie 2007
Prin sentința nr. 448/C/2007, Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu, a constatat nulitatea contractului de locațiune încheiat între pârâte și a respins cererea de chemare în garanție.
A fost obligată pârâta SC S. SpA Roma Italia – Sucursala România Rm.Vâlcea să plătească 350 RON, cheltuieli de judecată către chematul în garanție S.A.
A fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție și au fost respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune, lipsei calității procesuale active a reclamantului și a intervenientului și lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție G.E.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că termenul de prescripție de 3 ani este aplicabil acțiunilor personale și nu a celor prin care se valorifică drepturi personale nepatrimoniale, când se invocă motive de nulitate absolută, astfel de pretenții fiind imprescriptibile.
în privința calității procesuale active au fost invocate prevederile art. 115 alin. (3) din O.U.G. nr. 28/2002, care dă dreptul oricăruia dintre acționari să solicite anularea unui act juridic de natura celui ce face obiectul prezentei cauze.
Referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție s-a reținut că, printr-o astfel de solicitare trebuie să se urmărească valorificarea unor pretenții de natură patrimonială, ceea ce nu este cazul în speță. Pentru acest considerent nu mai poate fi reținută lipsa calității procesuale pasive.
în ceea ce privește fondul s-a observat că bunul ce face obiectul locațiunii are o valoare mai mare de 20% din activul locatorului, iar termenul depășește un an de zile și, în această situație, în temeiul art. 115 alin. 2 din O.U.G. nr. 28/2002, trebuia să existe o aprobare a adunării generale a acționarilor, aprobare care lipsește.
Prin încheierea din 27 iunie 2007, Tribunal Vâlcea a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței în sensul că obligarea la cheltuieli de judecată față de chematul în garanție se face pentru 850 lei și nu 350 lei, cum din eroare s-a menționat. SC S. SpA Roma Italia – Sucursala România Rm.Vâlcea, a formulat apel, înțelegând să critice sentința nr. 448/C/16.05.2007, încheierea de îndreptare a erorii materiale din 27 iunie 2007, încheierile nr. 16 și 17 din 9 mai 2007, încheierea din 9 mai 2007 și toate celelalte încheieri nelegale, pentru următoarele motive:
– toată procedura și toate hotărârile sunt greșite întrucât nu respectă prevederile art. 261 și 281 C.proc.civ., prin aceea că instanța nu a înregistrat concluziile scrise și actele pe care, de altfel, le-a și ignorat. Pentru data când s-a amânat pronunțarea s-a făcut în fals mențiunea că au lipsit părțile, iar în încheierea de îndreptare a erorii materiale s-a menționat că ea este atacabilă cu recurs, deși pe hotărârea inițială se prevăzuse dreptul la apel;
– procesul nu a avut un caracter echitabil prin aceea că, deși pentru reclamantă s-a luat măsura să fie strigată cauza după ora 12, la termenul din 9 mai 2007 strigarea s-a făcut la ora 1115, când apărătorul pârâtei-apelante nu era în sală și nici nu s-au comunicat actele deja depuse la dosar, refuzându-se și administrarea probelor solicitate prin cererea de chemare în garanție;
– în mod greșit a fost respinsă cererea de recuzare, urmărindu-se să fie apărate interesele reclamantei și nu s-a comunicat părților modul de soluționare a acesteia;
– hotărârea este motivată sumar și greșit, arătându-se că acțiunea este nepatrimonială, deși nulitatea duce la anularea actului cu consecințe patrimoniale;
– nu se arată care este vinovăția materială sau procesuală a pârâtei-apelante prin aceea că cealaltă pârâtă nu a fost reprezentată în mod legal și astfel se ajunge la prejudicierea cu circa două miliarde lei a locatarei;
– au fost interpretate greșit dispozițiile art. 60 C.proc.civ., deși pârâta s-ar putea îndrepta împotriva persoanelor chemate în această calitate, care datorau o garanție chiar dacă nu în despăgubiri.
Examinând criticile formulate s-a constatat că ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
în privința încălcării dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 261 C.proc.civ., urmează a se observa, în principal, că ele nu există, iar pentru art. 281 din același cod, nu sunt de natură să afecteze interesele părților.
Potrivit art. 105 alin. (2) C.proc.civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule „numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.
Astfel, se pretinde că nu s-au înregistrat concluziile scrise depuse de pârâta apelantă, concluzii ce se află la filele 83-85 și care poartă primirea instanței. Aceste concluzii sunt însoțite și de documente ce au fost depuse de către parte, după rămânerea în pronunțare, cu toate consecințele valorificării probelor depuse în această fază procesuală.
Procesul verbal de ședință din 16 mai 2007, ce constituie practicaua sentinței criticate, s-a încheiat ca efect al amânării pronunțării asupra cauzei din ședința din 9 mai 2007, unde, pe mai bine de 3 pagini, s-au consemnat toate susținerile părților și probele la care acestea au făcut trimitere (f.77, 78).
Amânarea de pronunțare s-a făcut în condițiile art. 260 C.proc.civ. și la termenul astfel acordat părțile nu participă la deliberare, așa încât nu se poate reține existența unei vătămări prin mențiunea făcută cu această ocazie.
Este adevărat că potrivit art. 281 alin. (3) C.proc.civ., încheierile de îndreptare a erorii materiale se supun acelorași căi de atac ca și hotărârile la care se referă.
Căile de atac sunt cele prevăzute de lege și ele nu pot fi modificate de către instanță, așa încât menționarea din eroare că încheierea pronunțată în temeiul art. 281 C.proc.civ. este atacabilă cu recurs și nu cu apel, nu a fost de natură a vătăma în vreun fel drepturile părții. Nimic nu se opune ca aceasta să formuleze, sub acest aspect, o cerere de îndreptare.
Nu există la dosarul cauzei nici o dovadă din care să rezulte solicitarea de către această pârâtă și încuviințarea ei de către instanță de a striga pricina la o anumită oră, așa încât nu se poate reține că dezbaterile ce au avut loc la ora 1115 au fost de natură a-i nesocoti drepturi procedurale.
Protejarea acestor drepturi de către instanță se face în condițiile în care părțile le exercită așa cum impun prevederile art. 129 cu respectarea dispozițiilor art. 723 C.proc.civ.
Instanța este datoare să comunice părților copii de pe înscrisurile depuse de adversarii acestora la dosar, iar neîndeplinirea acestei obligații poate atrage sancțiuni asupra hotărârii pronunțate în măsura în care se dovedește că astfel s-a suferit o vătămare. Mai mult chiar, neregularitatea însă se acoperă dacă nu a fost invocată în condițiile art. 108 alin. (3) C.proc.civ., la prima zi de înfățișare ce a urmat.
Apelanta nu arată care sunt înscrisurile ce nu i s-au comunicat, când a solicitat o astfel de comunicare și care este vătămarea încercată prin neefectuarea ei.
în aceste condiții și susținerea trebuie privită ca nefondată.
în măsura în care cererea de chemare în garanție este privită ca inadmisibilă și instanța se pronunță în condițiile art. 137 C.proc.civ. asupra acestei excepții, este inutil să se administreze probe cu privire la fond.
Este adevărat că pronunțarea s-a făcut cu ocazia hotărârii finale, însă nimic nu împiedica instanța ca în măsura în care aprecia neincidentă în cauză una din excepțiile dirimante ce priveau chemarea în garanție, să acorde termen (în urma unei repuneri pe rol sau unei disjungeri) pentru administrarea probelor necesare.
Susținerile privind greșita respingere a cererii de recuzare se situează în afara normelor procedurale și a motivelor expres indicate de art. 27 C.proc.civ. și, de altfel, sunt nedovedite și nu pot fi primite față de considerentele de mai sus.
în ceea ce privește modul de soluționare a cererilor de chemare în garanție, concluzia instanței de fond este pe deplin întemeiată și ea poate fi susținută și de alte argumente ce se vor arăta în continuare.
Obiectul cererii formulată de parte, care ajunge să se reflecte într-o dispoziție a instanței, trebuie să fie posibil.
Prin chemarea în garanție s-a cerut ca persoanele pe care le privea cererea să garanteze legalitatea și temeinicia actelor juridice. Aceste persoane fizice nu puteau fi obligate la o astfel de garanție pentru că nu aveau o astfel de capacitate. Ar fi însemnat ca în sarcina lor să se stabilească o obligație imposibil de executat.
Dincolo de acest aspect se impune a se observa că cele două persoane fizice, menționate în contractul de locațiune ca reprezentante ale locatorului, nu au participat ambele la încheierea convenției. Că, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 administratorii au drepturile și obligațiile stabilite în contractul de mandat, așa cum de altfel se prevede și în art. 36 din Decretul nr. 31/1954.
Este de principiu că, în materia mandatului, între mandatari și terți nu se nasc raporturi juridice (art. 1545 C.civ.) și mandatarul nu răspunde față de terți nici chiar pentru acte excesive, în măsura în care terțul avea posibilitatea să cunoască aceasta.
Pentru considerente ce se vor arăta în continuare se impune a se reține că pârâta apelantă – terț în contractul de mandat – avea datoria să cunoască condițiile în care putea fi încheiat contractul de locațiune în mod valabil.
Soluția instanței de fond și aplicarea sancțiunii nulității absolute nu a fost consecința aprecierii că reprezentantul locatorului nu avea această calitate. Concluzia este întemeiată pe considerentul că acordului exprimat de locator îi lipsea o condiție prealabilă, dar imperativ prevăzută de lege, și în absența acesteia el nu poate fi considerat valabil.
Astfel, potrivit art. 115 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile financiare și piețele reglementate, închirierile de active corporale pentru o perioadă mai mare de 1 an, a căror valoare individuală depășește 20% din valoarea totalului activelor imobilizate nu se poate face fără aprobarea prealabilă a adunării generale extraordinare a acționarilor.
Așadar, cum reclamanta se afla printre societățile cărora le sunt aplicabile aceste dispoziții legale, dovadă ce rezultă din înscrisul de la fila 28 (la data de 1 ianuarie 2003 era listată la bursă), ea nu putea încheia în mod valabil un contract de închiriere de natura celui a cărui nulitate s-a solicitat a se constata.
Acest contract privea o perioadă mai mare de un an, dovadă fiind faptul că el s-a derulat începând cu 23 septembrie 2003 și până în prezent, iar valoarea celor 800 mp. închiriați depășește procentul de 20%, aspect, de altfel, necontestat.
A cunoaște situația cocontractantului într-o astfel de convenție, respectiv a reglementărilor juridice ce i se aplică pentru încheierea acesteia, este o diligență minimă pe care pârâta-apelantă trebuia să o manifeste.
în concluzie, problema de esență în cauza de față este aceea că locațiunea încheiată între părți nesocotește o dispoziție expresă și imperativă a legii, dispoziție pe care părțile aveau datoria să o cunoască și a cărei consecință nu poate fi decât nulitatea actului juridic astfel încheiat.
Legea recunoaște în alin. (3) a art. 115 legitimare procesuală și în patrimoniul acționarilor, înțelegând să prezume interesul acestora, calitate pe care atât reclamantul cât și intervenientul o aveau la data învestirii instanței, dovada în acest sens aflându-se la fila 8.
Acțiunea în constatarea nulității unei convenții este o acțiune patrimonială, dar nu evaluabilă în bani, chiar dacă desființarea înțelegerii poate produce consecințe evaluabile în bani.
Acest aspect, implicit semnalat în motivele de apel, nu este de natură a influența în nici un fel rezolvarea problemei ce a revenit instanței de fond și anume aceea a sancțiunii ce urmează a-i fi aplicată unui contract care, la data când s-a încheiat, a nesocotit prevederile imperative ale art. 115 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/2002.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că apelul este nefondat și, în baza art. 296 C.proc.civ., urmează a fi respins, făcându-se și aplicarea dispozițiilor art. 274 C.proc.civ.
