C. com., art. 9
C. civ., art. 942, 1411
Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3, art. 7, art. 12
Chiria are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale, iar din momentul în care se datorează, ea reprezintă o creanţă bugetară de încasat la bugetul localităţii. Asemenea venituri nu pot fi calificate ca fiind creanţe fiscale întrucât, pe de o parte, între părţi nu s-a încheiat un raport juridic fiscal, niciunul neavând calitatea de organ fiscal, iar pe de altă parte, chiria convenită contractual este doar o categorie lato sensu a creanţelor bugetare, ca şi creanţa fiscală, dar care nu poate avea regimul juridic al acesteia din urmă.
Prin urmare, prestaţiile la care co-contractanţii s-au obligat prin semnarea contractului de închiriere, inclusiv prestaţia ce vizează cuantumul chiriei şi termenul de exigibilitate al acesteia, sunt supuse regimului juridic de drept comun, care cuprinde şi normele de reglementare a prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în sens material, conţinute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normelor speciale prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 122 din 8 iunie 2010, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 1250/P.I. din 18 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 5990/30/2009 Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Municipiul T, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului T în contradictoriu cu pârâta S.C. S S.R.L. Timişoara având ca obiect pretenţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Municipiul T, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului T, solicitând, în principal, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, considerând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, interpretând eronat dispoziţiile legale aplicabile în speţă şi neţinând cont de probatoriul administrat.
Prin decizia civilă nr. 122 din 8 iunie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamanţilor, menţinând sentinţa comercială nr. 1250/P.I. din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5990/30/2009.
În considerente s-a arătat că soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii Municipiul T, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului T, în consecinţa aplicării normelor imperative care reglementează prescripţia extinctivă, ridică în speţă două probleme distincte: prima, privind calificarea creanţei pretinse, iar cea de-a doua, privind data la care începe să curgă termenul de prescripţie şi incidenţa unor cauze de întrerupere ori de suspendare a acestui termen.
În ceea ce priveşte calificarea creanţei, apelanţii au susţinut natura juridică a acesteia de creanţă bugetară, calificare care nu a fost însuşită de prima instanţă, reţinându-se caracterul privat al raportului juridic, punct de vedere motivat pe larg în cadrul considerentelor sentinţei atacate. Curtea confirmă această calificare a raportului juridic şi, în consecinţă, exclude caracterul fiscal al creanţei reprezentând chiria datorată în baza unui contract de închiriere.
Aşa cum rezultă din analiza coroborată a prevederilor contractului de închiriere pentru suprafeţe locative cu altă destinaţie decât aceea de nr. 832/01.07.1999 şi a dispoziţiilor Hotărârii Consiliului Local al Municipiului T. nr. 42/2000, între părţile litigante au luat naştere raporturi juridice locative, în baza cărora societatea intimată şi-a asumat obligaţia de a plăti reclamanţilor, în schimbul folosirii spaţiului închiriat, având suprafaţa de 267,70 mp., situat în loc. T., jud. Timiş, chiria prevăzută la art. 4 din contract. Potrivit clauzei convenită prin alin. 2 al acestui articol, cuantumul chiriei lunare putea fi reactualizat pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T.
Chiria astfel stabilită are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale, iar din momentul în care se datorează, ea reprezintă o creanţă bugetară de încasat la bugetul localităţii. Ca atare, asemenea venituri nu pot fi în niciun caz calificate, aşa cum susţin apelanţii, ca fiind creanţe fiscale, în sensul art. 91 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările ulterioare, întrucât, pe de o parte, între părţi nu s-a încheiat un raport juridic fiscal, niciunul neavând calitatea de organ fiscal, iar pe de altă parte, chiria convenită contractual este doar o categorie lato sensu a creanţelor bugetare, ca şi creanţa fiscală, dar care nu poate avea regimul juridic similar al acesteia din urmă. A pune semnul egalităţii între sumele datorate cu titlu de chirii şi cele datorate cu titlu de creanţă fiscal, precum sunt impozitele, taxele, accizele etc., ar conduce la calificarea în drept greşită a obligaţiei juridice născute între părţi. Astfel, în timp ce chiria îşi află sediul material în convenţia părţilor (art. 942 din Codul civil – contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic –, cu referire la art. 1411 din acelaşi cod – locaţiunea lucrurilor este un contract prin care una din părţile contractante se îndatoreşte a asigura celeilalte folosinţa unui lucru pentru un timp determinat, drept un preţ determinat), guvernată în cauză de norme de drept privat, creanţa fiscală îşi are sediul de reglementare în acte normative de drept public. Prin urmare, prestaţiile la care co-contractanţii s-au obligat prin semnarea contractului de închiriere, inclusiv prestaţia ce vizează cuantumul chiriei şi termenul de exigibilitate al acesteia, sunt supuse regimului juridic de drept comun, care cuprinde şi normele de reglementare a prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în sens material, conţinute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normelor speciale prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Un alt argument în sprijinul acestei calificări juridice o constituie faptul că deşi reclamanţii au invocat caracterul fiscal al creanţei, ei, concomitent, au înţeles să învestească instanţa în vederea obţinerii unui titlu executoriu. Or, se observă că, în ipoteza existenţei unei creanţe fiscale, în sensul O.G. nr. 92/2003, urmarea procedurii contencioase de drept comun este lipsită de interes, titlul executoriu fiind emis în condiţiile art. 141 din Codul de procedură fiscală. Împrejurarea că veniturile obţinute dintr-o activitate comercială desfăşurată de o autoritate publică se fac la bugetul instituţiei, fiind ale statului, este lipsită de relevanţă în raport de calificarea creanţei, aceasta rămânând supusă dispoziţiilor de drept comun, şi nu celor derogatorii prevăzute în materie fiscală. O interpretare contrară, în sensul asimilării oricărei creanţe a instituţiei publice unei creanţe bugetare, nu ar justifica dispoziţia specială a art. 131 din acelaşi cod, care asimilează creanţa izvorând din amenda contravenţională creanţei fiscale, cu consecinţa aplicării termenului special de 5 ani al prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a acesteia. O asemenea echivalare ar fi superfluă în cazul acceptării tezei apelanţilor, cât timp amenda contravenţională se constituie în venit la bugetul instituţiei publice. Ca atare, activitatea de concesionare şi cea de închiriere de bunuri reprezintă o operaţie de comerţ, în sensul art. 9 din Codul comercial, potrivit căruia orice persoană care într-un chip accidental face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată ca comerciant, ea este, însă, supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru toate contestaţiunile ce se pot ridica din aceasta operaţiune, urmând, deci, a fi supusă regimului oricăror acte de comerţ, adică legii jurisdicţiei comerciale.
Trebuie reţinut, totodată, că în conformitate cu art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă. Termenul de prescripţie, de 3 ani conform art. 3 din acelaşi act normativ, curge de la data naşterii dreptului la acţiune, potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ. În cauză, reclamanţii au invocat un drept de creanţă născut în baza unor raporturi comerciale, privind decontarea chiriei aferente perioadei 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003. Contrar opiniei acestora, în speţă se aplică termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi nu termenul special de 5 ani reglementat de art. 91 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură fiscală, cât timp acesta din urmă se referă la obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din acelaşi cod. Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 nu stabileşte nicio obligaţie fiscală, ci modifică cuantumul chiriei datorate locatorului Municipiul Timişoara în cazul contractelor de închiriere pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă în derulare, în sensul art. 4 din contractul de închiriere invocat; exclusiv data la care începe să curgă prescripţia este determinată de executarea Hotărârea Consiliului Local nr. 42/2000, nicidecum durata termenului de prescripţie.
Cea de-a doua problemă pe care o ridică litigiul pendinte priveşte începutul termenului de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În considerarea aplicării unitare şi în mod sistematic a normelor ce reglementează prescripţia extinctivă, momentul de început şi cel în care se sfârşeşte termenul de prescripţie este prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescripţia începe să curgă la data când se naşte dreptul la acţiune (alin. 1 teza I al art. 7). Aceasta este ipoteza sub care urmează a fi calculat debutul termenului de prescripţie a acţiunii în pretenţii pentru plata diferenţelor de chirie, întrucât celelalte ipoteze prevăzute de alin. 1 teza a II-a, alin. (2) şi 3 ale art. 7 nu sunt aplicabile speţei.
Debutul termenului de prescripţie extinctivă asupra dreptului reclamanţilor de a solicita intervenţia autorităţii judecătoreşti pentru obligarea societăţii pârâte la plata diferenţelor de chirie din perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003 se situează la 1 octombrie 2002, pentru diferenţa de chirii datorată pentru perioada 1 ianuarie 2001-1 octombrie 2002, întrucât la această dată s-a născut dreptul la acţiune al reclamanţilor având ca obiect plata diferenţelor de chirie pe perioada analizată, iar pentru chiriile lunare ulterioare, din perioada 1 octombrie 2002-28 februarie 2003 se calculează câte un termen de prescripţie distinct, pentru fiecare chirie lunară pretins neachitată, întrucât contractul de locaţiune este unul cu succesivă. Într-adevăr, data naşterii dreptului la acţiune în vederea executării obligaţiei de decontare a chiriei este data la care locatorul era îndreptăţit să procedeze la recalcularea şi încasarea chiriei majorată conform Hotărârii Consiliului Local al Municipiului T. nr. 42/2000, respectiv data pronunţării deciziei civile nr. 471/01.10.2002 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a stabilit legalitatea actului administrativ atacat. Fiind vorba de obligaţii cu executare succesivă, iar conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită, rezultă că dreptul la acţiune al locatorului pentru încasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003, s-a născut la data scadenţei acestei obligaţii (28 februarie 2003), conform art. 5 din contract, la aceeaşi dată începând să curgă şi penalităţile în decontare, potrivit art. 43 din Codul comercial, termenul de prescripţie împlinindu-se la 28 februarie 2006. Împrejurarea că prin hotărâri ale consiliului local s-a stabilit că creanţa reprezentând chiria majorată nu este purtătoare de dobânzi în condiţiile achitării ei până la 31 decembrie 2004, nu are relevanţă cu privire la curgerea termenului de prescripţie, ştiut fiind faptul că termenele de prescripţie extinctivă sunt prevăzute de lege cu titlu inderogabil, atât sub aspectul duratei lor, cât şi al momentului debutului acestora, orice clauză care se abate de la reglementarea legală fiind nulă [art. 1 alin. (3) din decret]. Prorogarea scadenţei, în sensul de amânare a momentului când se va naşte dreptul la acţiune al creditorului, nu poate fi lăsată la dispoziţia unilaterală a uneia dintre părţile contractante, întrucât în acest mod s-ar înfrânge însăşi scopul normelor ce reglementează instituţia prescripţiei extinctive.
Având în vedere că cererea introductivă a fost depusă la Tribunalul Timiş la data de 13 octombrie 2009 este evident că dreptul la acţiune al reclamanţilor pentru plata diferenţelor de chirie aferente perioadei 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003 este prescris, aceeaşi fiind soluţia şi în ceea ce priveşte penalităţile şi majorările de întârziere pretinse, dat fiind faptul că respectivele sume au caracter accesoriu solicitării privind diferenţele de chirie. Or, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesorii.
Chiar interpretându-se neaplicarea clauzei penale într-un interval determinat – până la 31 decembrie 2004 – ca echivalând unui termen de plată stabilit în favoarea debitorului locatar, termen ce ar fi împiedicat creditorul să ceară executarea obligaţiei principale şi, ca atare, acceptându-se că prescripţia începe să curgă la data expirării termenului, se constată că această prescripţie s-a împlinit la 31 decembrie 2007. Ca atare, la data formulării cererii de chemare în judecată – 13 octombrie 2009 –, reclamanţii nu mai puteau solicita concursul forţei coercitive a statului în vederea executării obligaţiei de plată a chiriei, în mod corect fiind admisă de tribunal excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
