Prin forţă majoră se înţelege un eveniment extraordinar, imprevizibil şi de neînlăturat, care îl pune pe debitor în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale.
(Secţia comercială, decizia nr. 2/4.01.1993)
Prin cererea înregistrată la data de 12.06.1992, C.N.M.N. -S.A. Constanţa a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 3.076 din 7.05.1992, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea reclamantei-recurente formulată împotriva pârâtei-intimate S.C. “V” -S.A. Bucureşti, pentru plata sumei de 835.868,25 lei, contrastalii, cu 12.538 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că deşi la nava „Zărneşti”, care efectua un transport de ciment pe ruta Constanţa-Istambul, s-au înregistrat contrastalii pentru depăşirea termenului de încărcare, în sumă totală de 835.868,25 lei, acestea nu sunt datorate de S.C. “V” – S.A., întrucât ele s-au produs din pricina unui caz de forţă majoră.
Se motivează în sentinţă că forţa majoră a constat în faptul că în perioada 1 aprilie – 30 iulie 1990, datorită priorităţilor Ia descărcare a transporturilor cu ajutoare şi alimente şi a lipsei de forţă de muncă, capacitatea de încărcare a cimentului a scăzut, ceea ce a generat producerea contras taliilor.
Situaţia a fost confirmată de Camera de Comerţ şi Industrie a României, care a eliberat certificatul de forţă majoră nr. 763/5.11.1990.
în motivarea recursului se arată că sentinţa este nelegală şi netemeinică, întrucât nu s-a reţinut corect situaţia de fapt.
Astfel, situaţia modului de operare în portul Constanţa, în perioada ulterioară evenimentelor din decembrie 1989 era cunoscută pârâtei-intimate la momentul angajării navei „Zărneşti” (iunie 1990); cunoştea şi faptul că datorită priorităţilor acordate la descărcarea transporturilor de ajutoare şi alimente pentru populaţie, în dauna prestatorului său de servicii portuare, ritmul de încărcare a mărfurilor era încetinit şi deci nava „Zărneşti” va intra în contrastalii.
De asemenea, nu era imprevizibil nici faptul că datorită ritmului lent de operare, nava va depăşi timpul alocat pentru încărcare şi se vor înregistra contrastalii, pe care va trebui să le suporte.
Ca atare, situaţia de fapt din portul Constanţa în perioada angajării navei „Zărneşti” nu întruneşte condiţiile forţei majore, nefiind imprevizibilă şi insurmontabilă şi, deci, nu poate duce la exonerarea de răspundere a pârâtei-intimate.
în întâmpinarea formulată la motivele de recurs, intimata arată că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, certificatul de forţă majoră făcând dovada existenţei acesteia faţă de toţi partenerii săi contractuali.
Examinând motivele, se constată că recursul este întemeiat, urmând a fi admis.
Astfel, analizându-se forţa majoră invocată de pârâta-intimată se reţine faptul că, în genere, prin forţa majoră se înţelege un eveniment extraordinar, imprevizibil şi de neînlăturat, care îl pune pe debitor în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale.
în speţă, s-a dovedit cu un certificat eliberat de Camera de Comerţ şi Industrie a României că în perioada 1 aprilie – 30 iulie 1990 s-a dat prioritate descărcării transporturile de ajutoare şi alimente sosite în Portul Constanţa, ceea ce, împreună cu lipsa forţei de muncă, a determinat o scădere a ritmului încărcărilor de ciment pe nave.
Or, contractul de navlosire s-a încheiat în iunie 1990, când toate aceste situaţii, care nu sunt nici extraordinare, nici imprevizibile şi nici de neînlăturat, erau cunoscute de pârâta-intimată, care a acceptat contractul, luându-şi obligaţia să asigure încărcarea în acest interval şi, implicit, răspunderea pentru depăşirea acestui timp.
Faţă de această situaţie, se constată că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a probelor de la dosar, considerând că există motive legale de exonerare a pârâtei pentru răspunderea rezultată din întârzierea încărcării navei şi a pronunţat astfel o sentinţă nelegală şi netemeinică.
Aşa fiind, sentinţa urmează a fi modificată, în sensul că acţiunea urmează a fi admisă, iar pârâta obligată să-i plătească reclamantei suma de 835.868,25 lei, daune, cu 53.101 lei, cheltuieli de judecată pentru ambele instanţe.
