C. civ., art. 977 C. com., art. 251-256 C. fisc., art. 150 alin. (1) lit. g). art. 1563 alin. (4)1)
Raportul juridic dintre părţi izvorăşte din contractul de parteneriat, are natura juridică a unui contract de asocicrc în participaţiune.
Temeiul juridic principal al asociaţiei în participaţiune îl constituie dispoziţiile art. 251-256 C. com. Potrivit art. 251, „asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uncia sau mai multor persoane ori societăţi, o participaţiune în beneficiile şi pierderile uncia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului lor comerţ”. Articolul 255 permite părţilor să determine prin convenţia lor forma, întinderea şi condiţiile asocierii.
Prin urmare, asociaţia în participaţiune este o entitate lipsită de personalitate juridică, constituită în temeiul unui contract prin care părţile, denumite asociaţi, pun în comun anumite valori economice, în scopul desfăşurării de către una dintre ele a unor operaţiuni comerciale, urmând ca fiecare dintre părţi să participe la profiturile şi pierderile operaţiunii respective, în cotele stabilite în contractul de asociere.
Principala controversă dintre părţi a purtat asupra calificării naturii juridice a contractului de parteneriat, reclamanta susţinând că acesta generează între părţi un raport juridic de tipul „contractor principal – subcontractor”, în timp ce punctul de vedere al pârâtei a fost acela că în temeiul contractului s-a născut o asociaţie în participaţiune.
Pentru a califica natura juridică a contractului de parteneriat. Tribunalul arbitral a pornit de la regula fundamentală prevăzută de art. 977 C. civ.. potrivit căreia contractele se interpretează după intenţia comună a părţilor. Pentru a deccia intenţia comună a părţilor, se impune a fi analizate atât clementele intrinseci contractului, şi anume în primul rând termenii (clauzele) acestuia, cât şi cele extrinseci, respectiv conduita pc carc părţile au urmat-o în executarea contractului.
Din clauzele contractului de parteneriat se desprinde concluzia că intenţia comună a părţilor a fost aceea de a încheia un contract de asociere în participaţiunc. contractul de parteneriat îndeplinind în fapt condiţiile esenţiale ale acestei instituţii juridice.
Astfel, contractul, intitulat „dc parteneriat”, este încheiat între „parteneri” carc au convenit să împartă profiturile şi pierderile rezultate din această asocicrc în procentul de 61% pentru P. Bucureşti şi 39% pentru partenerii austrieci, după cum prevede $1 art. 4 din contract. Acelaşi articol stipulează că părţile vor executa „împreună” serviciile carc fac obiectul proiectului.
Potrivit §1 al art. 6 din contract, părţile au desemnat pârâta H.C.C. ca lider al consorţiului, iar în temeiul §2 al art. 3 din contract, „onorariul primit pentru fiecare studiu de proiect pentru spital se va achita exclusiv de cătrc M.S. din România partenerilor austrieci sau H.C.C. în numele partenerilor austrieci”. Aşadar, singura persoană care ,potrivit contractului, urma să apară în relaţia cu terţul, respectiv cu cocontractantul din contractul de prestare de servicii nr. EN8300 şi din cele cinci contracte de prestare de servicii închciatc cu celelalte spitale şi centre de sănătate din ţară. pentru plata onorariului, era liderul asociaţiei, respectiv H.C.C. Atâta timp cât TVA, care face obiectul prezentului litigiu, este aferentă acestui onorariu, rezultă că părţile au voit ca raportul juridic privind TVA să se poarte exclusiv între H.C.C. şi M.S.P.
In fapt, conduita părţilor a urmat voinţa lor exprimată în contractul de parteneriat, şi anume H.C.C. a emis facturi cătrc M.S.P. şi a încasat de la acesta contravaloarea serviciilor prestate, lără TVA.
Plata către bugetul de stat a TVA aferentă facturilor emise de H.C.C. a fost efectuată de M.S.P., respectiv de cele cinci spitale şi centre de sănătate cu care s-au încheiat contractele de prestări de servicii. Această situaţie rezultă neîndoielnic din adresa nr. 55864 din 17 octombrie 2008, emisă de M.S.P., precum şi din adresele provenind de la spitalele şi centrele de sănătate în discuţic, aceste documente fiind depuse de pârâtă la dosarul cauzei. Aşadar, acest mecanism de plată a TVA a fost admis de către autorităţile contractante din toate celc şase contracte de prestări de servicii în cauză şi a fost aplicat ca atare.
Dispoziţiile Codului fiscal permit modalitatea de plată a TVA carc a fost utilizată de cătrc autorităţile contractante din contractele de prestare de servicii. Sunt aplicabile mai ales dispoziţiile art. 150 alin. (1) lit. g) C. fisc., potrivit cărora „Următoarele persoane sunt obligate la plata taxei, dacă aceasta este datorată în conformitate cu prevederile prezentului titlu: (…) g) persoana impozabilă acţionând ca atare sau persoana juridică neimpozabilă, stabilită în România sau nestabilită în România, dar înregistrată prin reprezentant fiscal, care este beneficiar al unor livrări de bunuri sau prestări de servicii care au loc în România, conform art. 132 sau art. 133. altele decât celc prevăzute la lit. b)-e), dacă sunt realizate de o persoană impozabilă carc nu este stabilită în România şi care nu este înregistrată în România, conform art. 153″. Dc asemenea, autorităţile contractante au aplicat prevederile art. 156′ alin. (4) C. fisc., conform cărora „Persoanele impozabile care nu sunt înregistrate şi carc nu trebuie să se înregistreze conform art. 153 şi persoanele juridice neimpozabile, indiferent dacă sunt sau nu înregistrate conform art. 153’, trebuie să întocmească şi să depună la organele fiscale competente un decont special de taxă
pentru: (…) e) operaţiuni pentru care sunt obligate la plata taxei, conform art. 150 alin. (1) lit. g)”.
Aşa fiind. întrucât pentru întreaga operaţiune TVA a fost achitată de către beneficiari în temeiul contractului (M.S.P., respectiv cele cinci spitale şi centre de sănătate cu care s-au încheiat contractele de prestări de servicii), o nouă plată a acestei taxe de către prestatorii de servicii (reclamanta sau pârâta) ar apărea ca o plată nedatorată. De aceea, dacă reclamanta a plătit TVA, ea este îndreptăţită să ceară restituirea de la organele fiscale, în condiţiile legii, iar nu să se îndrepte împotriva pârâtei.
in concluzie. Tribunalul arbitral a considerat că pârâta este îndreptăţită să refuze plata „restului din preţul total al proiectului”, adică a acelei părţi din valoarea facturilor fiscale pc carc reclamanta le-a emis împotriva sa cu titlul de TVA, deoarece acest „rest din preţ” depăşeşte procentul de 61% cuvenit reclamantei prin contractul de parteneriat.
Pentru aceste considerente şi având în vedere dispoziţiile legale arătate. Tribunalul arbitral a respins acţiunea arbitrală a reclamantei ca neîntemeiată.
Sentinţa arbitrală nr. 86 din 22 aprilie 2009
