O.U.G. nr. 119/2007, art. 1, art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 34/2006, art. 286 alin. (1) Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. (1)
O.U.G. nr. 34/2004, art. 3 lit. f)
Creanţa rezultată dintr-un contract de servicii încheiat în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în cadrul programului PHARE Asistenţă tehnică pentru (UlP)-uri şi Beneficiarii Finali pentru sprijinirea implementării schemei de grant „Măsuri active pentru Ocuparea Forţei de Muncă (MAO)” şi a schemei de grant pentru „Promovarea învăţării pe parcursul întregii vieţi pentru calificarea şi recalificarea forţei de muncă” intră în domeniul de aplicare a procedurii ordonanţei de plată.
Competenţa de soluţionare a cererii de ordonanţă de plată aparţine secţiei comerciale a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autoritătii contractante.Conform art. 54 pct. 2 LPA NCPC, de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, alin. (1) al art. 10 din Legea nr. 554/2004 se modifică, cu următorul conţinut: „(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publicc locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 dc lei se soluţionează în fond dc tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond dc secţiile de administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”. Prin art. 54 pct. 3 LPA NCPC, la articolul 10, după alin. (1) se introduce un nou alineat, alin. (I1), cu următorul cuprins: „(1′) Toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea ncrambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent dc valoare, se soluţionează în fond dc sccţiilc dc contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel”.
Trib. Bucureşti, s. a Vl-a civ., sent. nr. 23758 din 5 decembrie 2011,
nepublicată
Prin sentinţa comercială nr. 16137/15.09.2011 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, a fost admisă cererea formulată de creditoarea X în contradictoriu cu debitoarele Y şi Z, care au fost obligate să plătească creditoarei, în termen de 20 de zile de la comunicarea hotărârii, suma de 199.679,56 euro, reprezentând debit principal (contravaloare prestaţii efectuate şi neplătite), suma de 204.123,61 lei, reprezentând TVA datorat, aferent facturii fiscale (…) din 16.07.2010, suma de 66.385,6 euro, reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi în continuare până la plata debitului principal, suma de 44 lei, precum şi suma de 2550 euro, reprezentând cheltuieli de judecată.
în considerentele hotărârii s-a reţinut că, la data de 18.06.2008, ca urmare a organizării şi desfăşurării unei proceduri de atribuire a contractelor de achiziţie publică, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare, între debitoare, în calitate de achizitor, şi creditoare, în calitate de prestator, a intervenit încheierea contractului de servicii nr. 1547.
Contractul nr. 1547/18.06.2008 a fost încheiat în cadrul programului PHARE 02.01.2002 Asistenţă tehnică pentru (UlP)-uri şi Beneficiarii Finali pentru sprijinirea implementării schemei de grant „Măsuri active pentru Ocuparea Forţei de Muncă (MAO)” şi a schemei de grant pentru „Promovarea învăţării pe parcursul întregii vieţi pentru calificarea şi recalificarea forţei de muncă”.
Obligaţia principală a Achizitorului a fost consemnată în art. 4.2 din contract, conform căruia acesta „se obligă să plătească preţul convenit în prezentul contract pentru serviciile prestate de către
prestator la standardele şi performanţele prezentate în propunerea tehnică şi caietul de sarcini, anexă la contract”.
La data de 16.07.2010 a fost emisă de către prestator factura fiscală finală nr. (…)/l0/16.07.2010, în sumă de 199.679,56 euro, la care se adaugă TVA, în sumă de 47.923,09 euro, echivalent în lei la cursul BNR de 4,2594 lei, afişat la data de 15.07.2010, de 204.123,61 lei. Conform menţiunilor cuprinse în factura fiscală finală, plata contravalorii sumei de 199.679,56 euro urma a se realiza de către achizitor în contul bancar al prestatorului din Belgia.
Deşi pe parcursul derulării contractului, achizitorul şi-a respectat întocmai obligaţia de a achita preţul contractului la termenele şi în cuantumul stabilit, plata finală a contractului, materializată în factura fiscală nr. (…)/10 din data de 16.07.2010, nu a fost onorată de către achizitor, fapt ce a determinat prestatorul să iniţieze cererea de emitere a unei ordonanţe de plată.
S-a reţinut că potrivit art. 379 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., „creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unor dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală”.
Tribunalul a apreciat că în speţă creanţa creditoarei este certă, lichidă şi exigibilă.
In acest sens a constatat că de la data de 22.07.2010, data comunicării şi înregistrării la debitoare a facturii fiscale nr. (…)/10/
16.07.2010, achizitorul era obligat să achite contravaloarea acestei facturi fiscale finale în termen de 45 de zile, respectiv până la data de
04.09.2010. In consecinţă, atât timp cât achizitorul nu a considerat necesar să amendeze sau să modifice cuantumul facturii fiscale finale emise în concordanţă cu fişele de pontaj aprobate de către achizitor pentru perioada iulie-noiembrie 2009, caracterul creanţei este cert, lichid şi exigibil, factura fiind acceptată la plată de către debitoare. Astfel, fişele de pontaj ce justifică prestarea activităţilor de către creditoare în perioada iulie 2009 – noiembrie 2009 au fost avizate favorabil de către achizitor încă de la sfârşitul anului 2009 -începutul anului 2010. După aproximativ 6 luni de la aprobarea in
integrum a fişelor de pontaj, creditoarea a emis factura fiscală nr. (…)/10/16.07.2010, conform clauzelor contractuale agreate de către părţi.
încercarea de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului, iniţiată de creditoare, a eşuat. Achizitorul a optat să adopte o atitudine pasivă, fară a-şi justifica refuzul de a achita cuantumul facturii fiscale restante, nedând curs obligaţiilor contractuale asumate, respectiv achitarea preţului contractului în termenele şi condiţiile prestabilite.
In aceste condiţii, Tribunalul a constatat creanţa creditoarei ca fiind certă, întrucât existenţa acesteia rezulta din graficul de plaţi agreat de către părţi prin prevederile art. 5.3 din contractul de servicii încheiat la data de 18.06.2008, aşa cum a fost amendat prin actul adiţional nr. 2 din 21.11.2008, actul adiţional nr. 3 din 23.06.2009 şi actul adiţional nr. 4 din 29.09.2009. Creanţa creditoarei este lichidă, întrucât câtimea acesteia este determinată prin contractul de servicii şi prin graficul de plaţi prevăzut la art. 5.3, cu modificările efectuate prin actele adiţionale ulterioare, precum şi prin factura fiscala finală nr. (…)/10/16.07.2010 şi creanţa creditoarei este exigibilă, întrucât termenul de plată al creanţei rezultă fară echivoc din dispoziţiile art. 10.2. din contract.
Având în vedere că până la data scadentei facturii fiscale finale, respectiv 04.09.2010, creditoarea nu a fost înştiinţată despre eventuala contestare de către achizitor a contravalorii serviciilor furnizare, creanţa reclamată în cuantum de 199.679,56 euro şi 204.123,61 lei este acceptată la plată de către debitoare.
De altfel, deşi a depus întâmpinare în cauză, debitoarea nu a formulat apărări de fond, ci s-a mărginit în a invoca excepţia necompetenţei materiale şi o cerere de suspendare a judecăţii conform art. 242 şi 244 C. proc. civ., ambele fiind respinse ca neîntemeiate de către instanţă.
Prin urmare, Tribunalul a admis acţiunea creditoarei şi a dispus obligarea debitoarei la plata debitelor arătate.
Contestatorul a formulat cerere în anulare împotriva acestei sentinţe
In motivarea cererii s-a arătat că potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 3 alin. (1) C. proc. civ., curţile de apel judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor publice centrale.
Faţă de acest aspect, arată că reclamanta a perfectat cu A.U. -M.M.F.P.S. contractul de servicii nr. 1547 încheiat la data de
18.06.2008.
Prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul legii, constituie autoritate publică orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
De asemenea, potrivit prevederilor exprese ale art. 2 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii, şi contractele încheiate de către autorităţile publice.
Faţă de aceste dispoziţii legale, s-a solicitat să se reţină că litigiul are ca obiect executarea contractului de finanţare intervenit între părţi, care au calitatea de autorităţi publice, contractul ca act juridic constituind, potrivit legii, un act administrativ.
Cererea formulată de reclamantă este inadmisibilă, întrucât creanţa izvorăşte din executarea unui contract administrativ asimilat actului administrativ de autoritate. în mod greşit a fost extinsă aplicabilitatea procedurii speciale ce vizează contracte comerciale unei cereri de natură administrativă, generată de un contract administrativ finanţat din fonduri PHARE asimilat actului administrativ de autoritate.
De asemenea, s-a învederat că, şi în situaţia în care nu s-ar admite necompetenţa materială a instanţei de fond, întârzierea efectuării plăţilor către prestator este determinată de soluţionarea dosarului civil nr. (…)/2/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal, aferent cererii de chemare în judecată promovată de M.M.F.P.S. în contradictoriu cu Inspecţia Generală – M.F.P., care are ca obiect anulare act administrativ, fapt pentru care consideră că nu sunt întrunite condiţiile ca obligaţia de plată invocată de reclamant să aibă caracter cert, lichid şi exigibil.
In drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 119/2007, Codul de procedură civilă.
Intimata a depus întâmpinare prin care a arătat, în esenţă, că litigiul dedus judecăţii este un litigiu de natură comercială, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 119/2007, fiind exclusă aplicabilitatea reglementării Legii nr. 554/2004.
Conform art. 1 alin. (1) pct. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, în vigoare la data sesizării instanţei de judecată, „contract comercial reprezintă contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o
autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând într-o sumă de bani”.
De asemenea, art. 1 alin. (1) pct. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 119/2007 defineşte noţiunea de „autoritate contractantă” astfel: „oricare organism al statului – autoritate publică sau instituţie publică – care acţionează la nivel central ori la nivel regional sau local”.
Aşadar, este de netăgăduit natura comercială a contractului de achiziţie publică, fapt ce atrage competenţa de soluţionare a cauzelor de către instanta comercială.
Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007, „cererea privind creanţa de plată a preţului se depune la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă”. Aceste dispoziţii urmează a fi coroborate cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în forma aplicabilă la data promovării cererii, respectiv 15.06.2011.
Având în vedere cele susţinute, plângerea prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu este obligatorie litigiilor comerciale. în ceea ce priveşte însă concilierea directă, obligatorie în litigiile comerciale evaluabile în bani, art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2007 derogă de la dispoziţiile art. 720 C. proc. civ. In concluzie, intimata solicită respingerea cererii.
în cauză, a fost administrată proba cu înscrisuri.
Verificând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, Tribunalul a reţinut:
Privitor la natura juridică a contractului de servicii nr. 1547/
18.06.2008, s-a constatat că, aşa cum rezultă din preambulul contractului, acesta a fost perfectat în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică.
In cauză, creditoarea nu a sesizat instanţa pe procedura de drept comun, ci în procedura specială a O.U.G. nr. 119/2007. Potrivit acestui act normativ, contractele comerciale sunt inclusiv contractele încheiate între comercianţi şi autorităţile contractante.
De altfel, şi în procedura de drept comun, începând cu 03.01.2011, ca urmare a modificării art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 prin O.U.G. nr. 76/2010, procesele şi cererile privind executarea contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.
Urmează a se observa că art. 10 din Legea nr. 554/2004 prevede în teza finală că dispoziţiile de procedură privind competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se aplică, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Aşadar, în caz de litigiu, competenţa de drept comun se determină potrivit legii speciale – O.U.G. nr. 34/2006, aprobată prin Legea nr. 337/2006.
Mai mult, art. 3 lit. f) din O.U.G. 34/2004 defineşte contractul de achiziţie publică ca fiind contractul comercial care include şi categoria contractului sectorial (…) încheiat în scris între o parte şi unul sau mai mulţi operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii.
Excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a civilă, este nefondată.
Creditoarea nu a sesizat instanţa pe temeiul Legii nr. 554/2004, ci în temeiul O.U.G. nr. 119/2007, care prevede că instanţa competentă să emită ordonanţa de plată este cea competentă să soluţioneze fondul.
Aşa cum am arătat, art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 instituie competenţa tribunalelor, astfel: „Procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a Tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante”.
Dacă am stabilit că prezentul contract nu are natură administrativă, ci comercială, nu trebuia respectată procedura prealabilă administrativă.
Instanţa nu a extins aplicabilitatea O.U.G. nr. 119/2007 contractelor administrative. Astfel, potrivit art. 1 din acest act normativ, contractele comerciale sunt şi cele încheiate de autoritatea contrac-
tantă, definite astfel: „In sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
1. contract comercial reprezintă contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând într-o sumă de bani;
2. autoritate contractantă reprezintă: a) oricare organism al statului – autoritate publică sau instituţie publică – care acţionează la nivel central ori la nivel regional sau local’’.
Iniţial, în art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007 se prevedea: „Cererea privind creanţa de plată a preţului rezultând dintr-un contract de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice sau de servicii se depune la instanţa de contencios administrativ competentă,
care va aplica pentru soluţionarea cauzei prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă”. Prin O.U.G. nr. 76/2010 această dispoziţie a fost abrogată, iar în nota de fundamentare a acestui act normativ se prevede că se impune îmbunătăţirea cadrului de reglementare a achi-
ziţiilor publice. In concepţia legiuitorului, transferul competenţei în judecata cererilor privind achiziţiile publice la secţiile comerciale ale Tribunalului va dinamiza aplicarea procedurii.
Analizând criticile formulate de contestator pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că intimata este terţ faţă de procedura de contestare a deciziei nr. 9/17.06.2011, înregistrată sub nr. 200250. Debitoarea trebuie să probeze, în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, că a respectat procedura în domeniul achiziţiilor publice, dar acest litigiu nu impietează asupra executării contractului care este izvorul creanţei invocate în prezenta cauză.
Privitor la apărarea contestatoarei în sensul că nu a acceptat la plată factura fiscală întrucât este necesară clarificarea aspectelor ce vizează întinderea cheltuielilor considerate neeligibile de M.F.P., instanţa reţine că factura a cărei contravaloare s-a solicitat a fost emisă la 16.07.2010, în timp ce procesul-verbal de constatare este din 29.03.2011. în atare condiţii nu este pertinentă apărarea debitoarei.
Articolul 10.2 din contract menţionează că debitorul este obligat să plătească preţul în 45 zile de la înregistrarea facturii. în cauză, contestatorul nu a contestat valoarea serviciilor prestate, în condiţiile stabilite de părţi în contract. Astfel, părţile au prevăzut că achizitorul poate întrerupe cursul termenului de 45 dc zile cu privire la orice parte din suma facturată, în legătură cu care managerul de proiect a ridicat obiecţiuni, notificând prestatorul că respectiva parte din suma facturată este neacceptabilă, fie întrucât suma nu este datorată, fie pentru că raportul tehnic sau financiar nu poate fi aprobat şi achizitorul consideră că este necesar să întreprindă noi verificări. Achizitorul nu are dreptul de a refuza în mod nejustificat plata oricărei sume din factură cu privire la care nu există obiecţiuni, dar are dreptul de a solicita clarificări, modificări sau informaţii suplimentare.
în raport de cadrul contractual stabilit de părţi, refuzul contesta-torului de plată a facturii fiscale nr. (___)/2010 apare ca nejustificat.
Tribunalul a apreciat că nu se impunea judecarea cauzei pe calea dreptului comun deoarece, în speţă, debitoarea a recunoscut creanţa invocată, iar prin prezenta cerere în anulare nu invocă aspecte ce trebuie lămurite într-un astfel de cadru procesual.
Faţă de considerentele expuse, instanţa a respins cererea în anulare.
