Contract de transport feroviar de mărfuri. Refuz de plată practicat, în final, pentru lipsa certificatelor de calitate, lizibile. Marfă sosită în vagon comun. Obligaţia destinatarului.


Art. 158(3) din Legea nr. 9/1972 permite debitorului să refuze plata integral dacă nu s-au primit documentele prevăzute în contract, fără de care produsele nu pot fi recepţionate, folosite sau valorificate.

Primind marfa într-un vagon comun, destinatarul unui astfel de transport este obligat ca, la sosirea acestuia, să-i înştiinţeze şi pe ceilalţi beneficiari, în vederea ridicării mărfii.

(Secţia comercială, decizia nr. 426/26.09.1990)

B.A.D. nr. 4 O. a solicitat obligarea I.V.B. la plata sumei de 216.303,22 lei, reprezentând preţul unor ţevi oţel inox, livrate în vagon comun, transportul fiind însoţit de avizul de expediţie nr. 10.507/18.10.1989, scrisoarea de trăsură nr. 314.430.

Factura nr. 5.697/1989, emisă pentru decontarea preţului mărfii livrate, a fost refuzată la plată, pe motivul „marfă neprimită”.

Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1.507/ 6.07.1990 a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 3.244 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că marfa a fost expediată în vagon comun şi, deşi la data de 16.10.1989, beneficiara a fost înştiinţată despre această livrare, comunicându-i-se şi actele însoţitoare, la data de 30.11.1989, aceasta a practicat refuz de plată, pe motivul „marfă neprimită”. Recepţia mărfii a fost efectuată la data de 10.04.1990, însă pârâta a procedat la plată la data de 18.06.1990, motivat de faptul că certificatele de calitate nu au fost comunicate decât la data de 13.06.1990.

Recursul este nefondat.

Din examinarea actelor aflate la dosar, în raport de criticile formulate, se constată că transportul s-a executat în vagon comun, împrejurare în raport de care, potrivit Normelor Băncii Naţionale, nr. 2/1980, furnizorului îi revin obligaţii atât faţă de destinatarul vagonului comun, cât şi faţă de beneficiarii efectivi ai mărfii.

Pe de altă parte, primind un astfel de transport, destinatarul căruia i-a fost adresat vagonul comun este obligat ca, la sosirea acestuia, să-i înştiinţeze şi pe ceilalţi beneficiari, în vederea ridicării mărfii.

în ce priveşte documentele de plată, este de reţinut că acestea se remit de creditor direct debitorului (prin intermediul băncii), fără să se omită însă a se menţiona pe facturile emise pe seama acestora, adresa la care a fost expediat vagonul.

Faţă de metodologia de livrare şi facturare a mărfii expediată în vagon comun, instanţa de fond a reţinut corect, pe baza actelor aflate la dosar, că beneficiara recurentă a avut cunoştinţă de faptul că marfa a fost expediată şi că îi revine obligaţia s-o ridice de la destinatarul vagonului comun.

Refuzul de plată s-a practicat iniţial pe motivul „marfă neprimită”, pentru ca, ulterior, să se invoce lipsa certificatelor de calitate, lizibile, ultimul motiv fiind invocat înainte de a se ridica marfa de la destinatarul vagonului comun.

Refuzul de plată astfel practicat a fost considerat nejustificat, de vreme ce nu rezultă din nici un act de constatare încheiat cu ocazia preluării mărfii, că aceasta nu era însoţită de actele necesare recepţiei.

Art. 158 (3) din Legea nr. 9/1972 permite debitorului să refuze plata integral, dacă nu s-au primit documentele prevăzute în contract, fără de care produsele nu pot fi recepţionate, folosite sau valorificate, dispoziţii invocate implicit de recurentă, şi care nu sunt aplicabile în cauză, deoarece recepţia se putea efectua pe baza celorlalte documente care au însoţit transportul.

Pe de altă parte, invocând acest motiv anterior datei predării mărfii, este evident, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, că refuzul s-a practicat pentru alte cauze.

Completând considerentele sentinţei în sensul arătat, soluţia de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată urmează să fie menţinută.

Conform art. 312 pct.l Cod proc. civilă, recursul se va respinge.

Notă: Legea nr. 9/1972 (Legea finanţelor) a fost abrogată prin Legea nr. 10/

1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 30 ianuarie 1991.