Contract de transport international de marfuri. Transport


-Legea nr. 136/1995, art. 22, CMR, art. 32

Dispozitiile art. 32 din CMR sunt aplicabile si actiunii în regres, singura limitare fiind aceea a momentului de la care începe sa curga termenul de prescriptie, respectiv data subrogarii asiguratorului în drepturile asiguratului.

(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A V-A COMERCIALA, DECIZIA COMERCIALA NR.299 din 29.06.2011)

La data de 08.03.2010 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucuresti Sectia a VI-a Comerciala, sub nr. 12016/3/2010, cererea de chemare în judecata formulata de catre reclamanta SC B. A. V. I. G. SA în contradictoriu cu pârâta SC V. D. V. I. T. & S. R. SRL, prin care se solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 105.873,53 de lei cu titlu de despagubiri, dobânda legala de la data de 05.03.2007 si pâna la data introducerii cererii de chemare în judecata (03.03.2010), în valoarea de 28146,04 lei, dobânda legala în continuare de la data introducerii cererii de chemare în judecata si pâna la achitarea efectiva a debitului, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentinta comerciala nr. 791/24.01.2011, a fost admisa exceptia prescriptiei dreptului la actiune si a fost respinsa cererea de chemare în judecata ca prescrisa. A fost respinsa cererea de chemare în garantie formulata de catre pârâta în contradictoriu cu SC G. A. SA ca ramasa fara obiect.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a retinut urmatoarele:

Între reclamanta si pârâta s-a încheiat un contract de cu asiguratul beneficiar E. R. SA, prin care s-a asigurat transportul unui elicopter dezasamblat de la locul de expediere din Franta la locul de destinatie din România – Brasov.

Transportul acestui elicopter s-a facut de catre pârâta SC V. D. V. I. T. & S. R. SRL cu autovehiculul cu nr. B – 46 – VDV, condus de catre prepusul pârâtei, numitul V. N..

La destinatia transportului, respectiv Brasov, s-a constatat ca elicopterul prezenta avarii în partea din spate iar cutia de transmisie si butucul lipseau.

Conform declaratiei conducatorului auto, aceste avarii s-au produs în timpul transportului, necunoscându-se locul si data exacta a producerii lor.

Ca urmare a acestor avarii, reclamanta a deschis dosar de daune iar asiguratul a fost despagubit cu suma de 31.289, 67 euro exprimati în lei la data de 05.03.2007 prin ordin de plata, în locul caruia s-a subrogat asiguratorul reclamant împotriva persoanelor raspunzatoare de producerea prejudiciului si anume pârâta transportatoare.

Transportul elicopterului s-a efectuat în baza unui contract de transport international în forma simplificata, al carui regim juridic este reglementat de Conventia CMR ratificata de România prin Decretul nr. 457/1972.

Potrivit art. 32 alin. 1 din C.M.R., ,,actiunile derivând din transporturile supuse prezentei conventii se prescriu în termen de 1 an. Totusi în caz de sau culpa considerata de legea tarii careia îi apartine organul de jurisdictie sesizat cu dolul, termenul de prescriptie este de 3 ani. Termenul de prescriptie curge, în caz de pierdere partiala, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost eliberata”.

În speta, elicopterul a fost predat la destinatie la data de 09.01.2007 conform procesului de predare primire încheiat cu acea ocazie, în care s-au consemnat existenta avariilor reclamate prin prezenta cerere de chemare în judecata.

Reclamantul a sustinut în esenta faptul ca dreptul sau de regres are un alt temei decât contractul de transport si anume contractul de asigurare, fiind de natura juridica diferita decât cel al asiguratului, precum si faptul ca instantele de judecata au interpretat în mod constant si corect legea – art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 – stabilind ca prescriptia nu curge decât atunci când se naste dreptul la actiune, or dreptul asiguratorului se naste când asiguratorul a facut plata.

În speta, dreptul de subrogare al reclamantului se întemeiaza pe contractul de asigurare încheiat cu beneficiarul asigurat coroborat cu plata despagubirii facute acestuia din urma.

Dreptul reclamantului de a solicita suma de bani de la persoana vinovata de producerea prejudiciului, în speta de la transportator, este întemeiat nu pe contractul de asigurare ci pe contractul de transport, în care locul beneficiarului destinatar al transportului a fost luat de asigurator doar în ceea ce priveste obtinerea despagubirii.

Nu s-a putut retine ca dreptul asiguratorului are o alta natura juridica decât cel al asiguratului. El preia acelasi drept – despagubiri si cu acelasi temei juridic – fapta ilicita în neîndeplinirea obligatiei contractuale a supravegherii transportului si culpa prezumata a transportatorului.

Subrogarea, adica înlocuirea persoanei care primeste despagubirea, se produce în temeiul contractului de asigurare în baza caruia asiguratorul plateste despagubirea si apoi preia dreptul la actiune.

Faptul ca aceasta actiune a fost calificata într-o decizie în interesul legii a ÎCCJ ca fiind comerciala si nu de natura civila pe considerentul ca actiunea îsi are temeiul în contractul de asigurare, nu conduce, nu schimba si nu intra în contradictie cu cele retinute anterior. Astfel, instanta suprema, în stabilirea caracterului comercial al actiunii în regres, a aratat doar ca aceasta actiune este comerciala deoarece îsi are temeiul în contractul de asigurare în sensul ca dreptul de subrogare deriva din acest contract care reprezinta o fapta de comert pentru asigurator si astfel întregului litigiu îi sunt aplicabile legea comerciala. Aceasta situatie nu face însa sa schimbe temeiul de drept al despagubirii care este dat de contractul de transport.

Acestui contract de transport international nu îi sunt aplicabile Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva – art. 7 si art. 8 – sau Legea nr. 136/1995 privind reasigurarile, ci prevederile speciale ale CMR.

Asadar, indiferent de solutiile instantelor în interpretarea Legii nr. 136/1995 si a Decretului nr. 167/1958, solutii prin care se stabileste momentul de la care curge prescriptia în raporturile de asigurare, contractului de transport international nu îi sunt aplicabile legea interna si deci nici interpretarea acesteia, ci sunt aplicabile în mod direct dispozitiile CMR.

Disp. art. 32 din CMR nu fac diferenta între titularul dreptului la actiune – beneficiarul transportului sau asiguratorul beneficiarului, astfel încât ele sunt aplicabile si acestuia din urma.

În raport de art. 32 din CMR, dreptul la actiune derivând din contractul de transport se prescrie în termen de 3 ani de la data predarii obiectului transportului în cazul în care se invoca o culpa a transportatorului, asa cum este în cazul de fata.

Elicopterul a fost predat la destinatie la data de 09.01.2007 iar reclamanta a introdus actiunea la data de 03.03.2010, astfel încât actiunea este prescrisa.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta, criticând-o sub urmatoarele aspecte:

Termenul de prescriptie al dreptului material la actiune este de 3 ani si curge de la nasterea dreptului de regres al asiguratorului, în speta data efectuarii platii despagubirii.

Activitatea de asigurare desfasurata de catre societatile de asigurare este prevazuta de catre Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare si supravegherea asigurarilor, act normativ special care reglementeaza înfiintarea, organizarea, functionarea si încetarea societatilor comerciale care desfasoara activitate de asigurare.

Actul normativ de mai sus defineste activitatea de asigurare ca fiind “activitatea exercitata în sau din România, care desemneaza, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare si reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres si de recuperare, precum si investirea sau fructificarea fondurilor proprii si atrase prin activitatea desfasurata”.

Codul comercial prevede, prin dispozitiile art. 3 (17) si art. 6 alin. 1, ca asigurarile sunt fapte de comert atât din punct de vedere obiectiv cat si subiectiv.

Activitatea de regres si recuperare este componenta a activitatii de asigurare desfasurate de catre asigurator în temeiul legii, caracterul comercial al acestei activitati fiind mai mult decât evident.

În asigurarile de bunuri (cazul spetei de fata), prejudiciul înregistrat de catre asigurat nu se identifica/confunda cu indemnizatia de asigurare, chiar daca de cele mai multe ori acestea sunt egale ca valoare. Legea nr. 136/1995 (art. 9) subliniaza ca indemnizatia de asigurare pe care o plateste asiguratorul”… rezulta din contractul de asigurare încheiat în conditiile prezentei legi, în limitele si la termenele convenite”, aceasta indemnizatie putând fi afectata de aplicarea/neaplicarea fransizei, de cazurile de subasigurare/supraasigurare si limitata de valoarea reala a bunului din momentul producerii evenimentului asigurat.

Indemnizatia de asigurare platita de catre asigurator în baza contractului de asigurare nu reprezinta prejudiciul provocat asiguratului de catre tertul vinovat, fiind de fapt, dar si de drept, o parte din prejudiciu, determinata contractual în limite legale si contractuale.

Ca urmare, nu exista identitate de regim juridic între cele doua notiuni.

Din formularea art. 22 din Legea nr. 136/1995, se desprinde concluzia ca subrogarea asiguratorului este legata de doua elemente importante: data platii indemnizatiei si întinderea subrogarii din punct de vedere al valorii indemnizatiei platite.

Plata despagubirii confera caracter cert creantei care face obiectul dreptului de regres si din acel moment asiguratorul are calitatea necesara pentru a efectua demersuri împotriva persoanei vinovate de producerea pagubei.

Prin urmare, momentul platii indemnizatiei de asigurare marcheaza nasterea dreptului de regres, care nu este pur si simplu dreptul la actiune al asiguratului, transferat în patrimoniul asiguratorului.

În acelasi timp, data platii despagubirii marcheaza nasterea în patrimoniul asiguratorului a creantei certe care poate fi realizata pe calea unei actiuni în pretentii.

Dreptul de regres al asiguratorului este un drept nou, diferit (prin natura juridica si obiect) de dreptul la actiune al asiguratului (persoana pagubita).

În ce priveste obiectul dreptului de regres al asiguratorului, acesta nu poarta asupra întregului prejudiciu cauzat prin fapta ilicita, ci asupra indemnizatiei acordate în conformitate cu prevederile contractului de asigurare.

Aceasta înseamna ca dreptul de regres al asiguratorului nu se confunda cu dreptul la actiune al pagubitului, ele putând coexista, în cazul în care indemnizatia de asigurare nu acopera întregul prejudiciu produs prin fapta ilicita (ca efect al aplicarii clauzelor contractuale, fransiza, supraasigurare, subasigurare etc.).

Conform dispozitiilor art. 32 alin. 1 din Conventia CMR, de altfel invocate de catre pârâta în sustinerea exceptiei, rezulta ca actiunile derivând din transporturile supuse conventiei se prescriu în conditiile tratate în acest act normativ.

Or, actiunea reclamantei se întemeiaza pe dispozitiile Legii nr. 136/1995 si ale contractului de asigurare.

Rezulta totodata ca actiunile care nu deriva dintr-un contract de transport supus conventiei CMR se vor prescrie dupa alte reguli, si anume regulile generale privitoare la dreptul de prescriptie extinctiva a dreptului material la actiune, astfel dupa cum sunt prevazute acestea de catre lege.

Atât în fapt cât si în drept, actiunea intentata pârâtei rezulta din lege (dispozitiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 cât si din contractul de asigurare, în baza caruia reclamanta a fost obligata a plati despagubirea catre asiguratul sau).

Nu în ultimul rând, conform dispozitiilor alin. 2 si 3 ale art. 32 din conventia CMR, rezulta ca cel care recurge la o actiune derivând din contractul de transport, are stabilite, în folosul acestuia, o serie de actiuni, a caror exercitare poate determina suspendarea cursului acestei prescriptii, cum ar fi reclamatia scrisa a reclamantului contra transportatorului.

Este evident ca aceste dispozitii nu pot fi duse la îndeplinire decât de partile care sunt implicate direct în contractul de transport, astfel încât rezulta neîndoielnic faptul ca prevederile art. 32, privitoare la termenul de prescriptie cât si la cauzele care pot sa suspende acest drept, se aplica exclusiv pârâtilor raportului creat în baza contractului de transport supus acestei conventii.

În cazul în care s-ar admite sustinerea pârâtei ca aceste dispozitii se aplica si asiguratorului (care a facut plata unei indemnizatii catre persoana care are calitatea de reclamant în întelesul acestui articol), acesta din urma ar fi în imposibilitatea de a se prevala de procedura reclamatiei administrative, dat fiind faptul ca: pe de o parte, nu are calitatea si dreptul de a o efectua (nefiind parte în contractul de transport) si nici nu are vreo creanta împotriva transportatorului pâna la data platii despagubirii din contractul de asigurare, iar pe de alta parte, în virtutea dispozitiilor contractului de asigurare încheiat cu reclamantul, acesta este obligat a respecta toate procedurile privitoare la stabilirea dreptului asiguratului la despagubire, la determinarea cuantumului acesteia, precum si la termenele de plata.

Or, a accepta ca reclamantei i se aplica termenul de prescriptie prevazut de conventia CMR înseamna a accepta ca acesta are posibilitatea legala de a exercita toate actiunile care preced/însotesc/urmeaza dreptul la actiunea careia i se aplica acest termen, inclusiv la procedura reclamatiei administrative, notificarii expeditorului etc..

Referitor la momentul în care începe sa curga termenul de prescriptie pentru asigurator, acesta este reprezentat de data efectuarii platii indemnizatiei, ca moment în care i s-a produs în patrimoniul acestuia un prejudiciu. Rezulta ca asiguratorul (reclamanta) nu poate sa introduca actiune în realizarea dreptului mai înainte ca în patrimoniul sau sa se înregistreze, în mod efectiv, vreun prejudiciu, adica mai înainte sa efectueze plata indemnizatiei, solutie care este conforma si cu prevederile art. 1886 C. Civil.

Prin Decizia XXIII/19.03.2007, ÎCCJ stabileste cu caracter obligatoriu pentru instante ca actiunea în regres are caracter comercial. A considera, de catre instanta ca prin subrogare asiguratorul a preluat un drept de creanta de natura civila si care izvoraste dintr-un fapt ilicit de natura delictuala, este în vadita contradictie cu decizia XXIII.

Cu alte cuvinte, asiguratorul are la dispozitie o actiune comerciala proprie, cu un termen de prescriptie diferit de cel al asiguratului, acesta calculându-se de la data la care a efectuat plata.

În drept, s-au invocat dispozitiile art. 282 si urm. Cod procedura civila, art. 22 si urm. din Legea nr. 136/1995, ale O.G. nr. 9/2000, ale politei ICP 003714/04.01.2007, ale Conventiei CMR.

La 15.06.2011, intimata-pârâta a depus întâmpinare prin care s-a aparat în fapt si în drept, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

De asemenea, în baza art. 293 si 2931 C.p.civ., intimata a declarat apel provocat împotriva chematei în garantie, solicitând, în ipoteza admiterii actiunii principale, admiterea si a cererii de chemare în garantie.

În sustinere, au fost depuse înscrisuri.

Partile adverse au invocat, relativ la acest apel, exceptiile netimbrarii, inadmisibilitatii si lipsei de interes.

Analizând sentinta atacata în raport de criticile formulate, vazând si dispozitiile articolului 295 alin. 1 Cod procedura civila, Curtea a constatat ca apelul principal este fondat pentru urmatoarele considerente:

Sfera de aplicare a dispozitiilor art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 este clar delimitata si se refera exclusiv la raporturile juridice ce izvorasc din asigurare, respectiv raporturile contractuale dintre asigurator si asigurat.

Conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizatiei platite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurarii contra celor raspunzatori de producerea pagubei.

În speta, reclamanta a platit indemnizatia la 5.03.2007 asiguratului sau, destinatar al marfii, potrivit OP nr. 1838, de la aceasta data subrogându-se în drepturile pagubitului si nascându-i-se dreptul la regres.

Reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului, drepturi care decurgeau din contractul de transport international de marfuri încheiat cu pârâta, temeiul raspunderii acesteia fiind contractul respectiv.

Prin subrogarea intervenita în puterea legii si a contractului de asigurare, temeiul raspunderii pârâtei nu se modifica, aceasta putând invoca împotriva asiguratorului toate exceptiile si mijloacele de aparare pe care le putea opune si cocontractantului sau.

Prin decizia XXIII/19.03.2007, pronuntata într-un recurs în interesul legii, ÎCCJ a stabilit natura comerciala a actiunii în regres, fara însa a statua asupra izvorului raspunderii persoanei culpabile de producerea prejudiciului.

În consecinta, dispozitiile art. 32 din CMR sunt aplicabile si actiunii în regres, singura limitare fiind aceea a momentului de la care începe sa curga termenul de prescriptie.

Dreptul de regres al asiguratorului este un drept de creanta propriu, transferat în patrimoniul sau. Pornind de la definitia generala a prescriptiei, stingerea dreptului la actiune neexercitat în termenul de prescriptie, si de la rolul acesteia, de sanctiune pentru pasivitatea titularului dreptului, termenul de prescriptie al dreptului la actiune al asiguratorului nu poate începe sa curga la aceeasi data de la care curgea si pentru pagubit întrucât dreptul de regres, si în consecinta dreptul la actiune, se naste abia la momentul platii indemnizatiei. De la data platii, asiguratorul se poate întoarce împotriva celui responsabil, din acest moment putând fi sanctionat pentru pasivitate.

Asadar, în speta, termenul de prescriptie începe sa curga de la data de 5.03.2007, data efectuarii platii catre asigurat.

În ceea ce priveste însa durata termenului, de 1 an sau 3 ani conform art. 32 alin. 1 din CMR, desi prima instanta a retinut aplicabilitatea termenului de 3 ani întrucât se invoca culpa transportatorului, Curtea a apreciat ca invocarea culpei nu este suficienta pentru a hotarî incidenta termenului, aceasta trebuind a fi si stabilita, mai ales ca textul vorbeste de dol sau culpa asimilata dolului.

Cum culpa este si o conditie a angajarii raspunderii pârâtei, în baza art. 137 alin. 2 Cod procedura civila, exceptia prescriptiei a fost unita cu fondul întrucât pentru judecarea ei se impune administrarea de dovezi în legatura cu dezlegarea în fond a pricinii.

Fata de cele aratate, în baza art. 297 Cod procedura civila, Curtea a admis apelul, a anulat sentinta atacata si, având în vedere solicitarea apelantei din cererea de apel, a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.

În ceea ce priveste apelul provocat, taxa judiciara de timbru a fost depusa în cuantumul stabilit de Curte prin încheierea de la 15.06.2011, astfel ca exceptia netimbrarii este neîntemeiata si a fost respinsa.

A fost respinsa si exceptia inadmisibilitatii fata de dispozitiile art. 2931 C.p.civ., apelul fiind declarat de intimata-pârâta împotriva intimatei-chemate în garantie întrucât apelul principal ar fi putut fi de natura sa produca consecinte asupra situatiei sale juridice în proces.

Având în vedere însa solutia ce s-a dat în urma admiterii apelului principal, apelul provocat a fost respins ca lipsit de interes conform art. 137 C.p.civ., odata cu solutionarea cauzei de catre instanta de fond si în functie de solutia ce se va pronunta în actiunea principala, urmând a fi solutionata si cererea de chemare în garantie (de asemenea si exceptiile invocate de chemata în garantie).