intre reclamantă şi pârâta I (SC M.T. SRL) au existat raporturi comerciale în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 17 din II iulie 2006. având ca obiect vânzarea de combustibil de la pompa din staţia de combustibil proprietatea reclamantei. în urma derulării contractului şi prestaţiilor cfectuatc de cătrc reclamantă, au fost emise mai multe facturi din a căror valoare a mai rămas de achitat suma de 16.761,39 lei. în acelaşi timp, părţile au stabilit că, în cazul în care plata nu se execută la termenul stabilit, pârâta I se obligă să plătească penalităţi de 1% pe zi de întârziere din valoarea sumei totale restante, până la achitarea integrală a acesteia. iar suma totală a penalităţilor poate să depăşească valoarea facturilor restante. Valoarea totală a penalităţilor pretinse de reclamantă, aşa cum rezultă din precizarca cererii. este de 102.082,98 lei. in aeclaşi timp, reclamanta solicită obligarea la plata acestor sume, în solidar şi a pârâţilor II (D.l.) şi III (I.I.). în calitate de reprezentanţi ai societăţii.
Rcciamanta a invocat ca temei al răspunderii juridice a pârâţilor II şi III în solidar cu pârâta I dispoziţiile art. 12 din contract: „Rezilierea contractului se va putea realiza în următoarele condiţii: (…) în cazul încetării activităţii uneia dintre părţi, se va notifica în scris cealaltă parte în termen de trei zile; în caz de prejudiciu, reprezentanţii societăţilor vor răspunde în solidar până la achitarea sumelor datorate în totalitate”. Tribunalul arbitral a reţinut că această dispoziţie contractuală mai sus citată nu poate fi invocată ca temei de drept pentru răspunderea solidară a părţilor.
Acest text contractual reglementează. în toate ipotezele sale, cazuri de încetare a contractului pentru diferite motive, deşi acesta este intitulat impropriu „Rezilierea contractului”. Tribunalul arbitral nu este ţinut însă de denumirea dată de părţi, „interpretarea contractelor lăcându-se după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”, conform art. 977 C. civ.
Faţă de textul contractual invocat de reclamantă ca temei al răspunderii pârâţilor II şi III, rezultă faptul că nu sunt îndeplinite mai multe ipoteze cerute de acesta pentru ca art. 12 din contract să devină aplicabil în speţă. Textul invocat nu poate fi aplicat, având în vedere obiectul prezentului litigiu (executarea contractului cu penalităţi de întârziere). Altfel spus, atâta timp cât reclamanta a optat pentru executarea contractului cu penalităţi, contractul este în vigoare (nu suntem în prezenţa unui caz de încetare a contractului) şi, pe calc de consecinţă, art. 12 din contract este inaplicabil.
O altă premisă pentru aplicarea temeiului invocat al răspunderii pârâţilor II şi III o reprezintă cerinţa încetării activităţii societăţii. Aceasta nu este îndeplinită. Pe de altă parte, încetarea activităţii societăţii reprezintă o premisă sine qua non pentru a se putea declanşa o ipotetică răspundere a reprezentanţilor societăţii.
Clauza prin care o persoană fizică, în calitate de reprezentant al societăţii, îşi asumă răspunderea în calitate de codebitor sau fidejusor alături de societate trebuie asumată în mod expres, neputându-se deduce pe cale de interpretare. Or, în speţă, se foloseşte termenul generic de „reprezentanţii societăţilor”, fără ca aceştia să fie identificaţi, iar, pe de altă parte, accştia nu şi-au asumat, în mod clar. neechivoc şi distinctiv, intenţia de a se obliga alături de pârâta I. neexistând un consimţământ valabil exprimat în acest sens de cătrc pârâţii II şi III.
în consecinţă, Tribunalul arbitral a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de pârâţii II şi III şi, pe cale de consecinţă, a dispus respingerea acţiunii faţă de aceştia.
Sentinţa arbitrală nr. 251 din 22 decembrie 2008
