Legea nr. 268/2001 Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (1)
Chiar dacă sumele încasate se fac la stat, penalităţile pentru neefectuarea unor investiţii asumate printr-un contract de vânzare-cumpărare de acţiuni nu reprezintă o creanţă bugetară şi nu le poate fi aplicabil termenul special de prescripţie de 5 ani privind prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale. în condiţiile în care penalităţile sunt datorate în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat în procedura de privatizare a societăţii comerciale, dreptul material la acţiune pentru sumele solicitate s-a născut la data scadenţelor menţionate în contract, iar termenul de prescripţie este cel general de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 2257 din 2 octombrie 2009,
www.scj.ro
Prin sentinţa arbitrală nr. I7l din 31 iulie 2008 Tribunalul Arbitrai constituit în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei Asociaţia F.E.PAS, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumelor de 165.392,67 lei cu titlu de penalităţi şi 3.979,93 lei cheltuieli de judecată. Cererea reconvenţională formulată de pârâtă, având ca obiect
constatarea operării compensării datoriilor reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei de 52.614,88 lei, sumă pe care reclamanta rămâne să o achite pârâtei, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Tribunalul arbitrai a reţinut că părţile au încheiat, la data de 23 iulie 2002, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 58, prin care reclamanta a transmis pârâtei dreptul de proprietate asupra unui număr de 1.673.846 acţiuni reprezentând 100% din capitalul social al SC A. SA, preţul vânzării fiind achitat integral.
S-a reţinut, că potrivit clauzelor stipulate în contract, pârâta s-a obligat să efectueze în societate, din surse proprii, pe o perioadă de cinci ani, respectiv în anii 2002-2007, o investiţie/aport la capital în valoare de 1.230.000 USD, iar potrivit clauzei din art. 9.5 cumpărătorul (pârâta), în cazul în care nu realiza volumul de investiţie în cuantumul şi la termenele prevăzute în anexa 4 la contract, se obliga să plătească vânzătorului o penalitate de 50% pe an pentru suma angajată şi nerealizată.
Tribunalul arbitrai a constatat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile investiţionale la termenele agreate, datorând cu titlu de penalităţi suma de 165.392,67 lei.
Referitor la suma de 1.890.267,98 RON solicitată cu acelaşi titlu de către reclamantă, prin acţiunea arbitrală, tribunalul a constatat că dreptul material la acţiune al reclamantei pentru această sumă reprezentând penalităţi pentru investiţii scadente la data de 23 iulie 2003 şi respectiv 23 iulie 2004, s-a prescris, în raport de data introducerii acţiunii – 26 februarie 2008.
împotriva sentinţei arbitrale, A.D.S. a formulat acţiune în anulare. Petenta a invocat, încălcarea de către tribunalul arbitrai a dispoziţiilor imperative ale legii, susţinând că pârâta nu a făcut dovada efectuării în termen a investiţiilor scadente în anii 2003, 2004, 2005, termenul de prescripţie aplicabil în cauză fiind termenul special de 5 ani reglementat de Codul fiscal şi de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât se impunea admiterea în totalitate a acţiunii arbitrale.
Prin sentinţa comercială nr. 6 din data de 15 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, a respins ca nefondată acţiunea în anulare promovată de ADS. Curtea a constatat că potrivit art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 147/2002, veniturile încasate de ADS din activităţi de privatizare au destinaţia stabilită de O.U.G. nr. 38/2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne şi prin urmare, nefacându-se venit la bugetul de stat, nu le sunt aplicabile dispoziţiile din Codul Fiscal. Totodată, instanţa a subliniat că Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu cuprinde nicio dispoziţie prin care să reglementeze un termen special de prescripţie, termenul de
5 ani invocat de petentă fiind prevăzut de art. 131 C. proc. fisc. şi reglementând prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale.
In acest context, Curtea a constatat că în speţă se pune problema prescripţiei dreptului la acţiune în sens material, fiind incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, respectiv termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din actul normativ, termen care s-a împlinit în ce priveşte suma de 1.890.267,98 lei reprezentând penalităţi datorate pentru neefectuarea investiţiilor aferente anilor 2003 şi 2004, în raport de data înregistrării cererii de arbitrare, 26 februarie 2008.(…).
împotriva acestei sentinţe reclamanta A.D.S. a declarat recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a nesocotit prevederile Decretului nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive (…). Sub un ultim aspect, recurenta susţine că în cauză este aplicabil termenul de prescripţie special de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală, deoarece veniturile încasate de instituţia publică se fac venit la bugetul de stat conform art. 8 alin. (3) din
O.U.G. nr. 147/2002.
Recursul este nefondat.
Prima chestiune examinată este termenul de prescripţie aplicabil în cauză, pentru valorificarea drepturilor de creanţă pretinse de recurenta reclamantă, respectiv termenul înlăuntrul căruia recurenta putea să promoveze acţiunea, având un obiect patrimonial, durata termenului fiind esenţială şi pentru rezolvarea celorlalte apărări întemeiate pe întreruperea cursului prescripţiei, desigur în măsura în care cauzele de întrerupere invocate sunt confirmate sub aspectul situaţiei de fapt care constituie ipotezele textelor de lege aplicabile în această materie.
Recurenta a susţinut că în cauză este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală pentru creanţele bugetare deoarece veniturile încasate de instituţie conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 se fac venit la bugetul de stat.
Or, sumele pretinse de recurentă prin acţiunea introductivă reprezintă penalităţi datorate în baza contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 58/2002, încheiat cu intimata în baza Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă, menţiune care apare atât în preambulul contractului de vânzare-cumpărare cât şi în considerentele acţiunii arbitrale.
Potrivit art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 147/2002, veniturile încasate de ADS din activităţile de privatizare pe care le derulează au desti
naţia stabilită de O.U.G. nr. 38/2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne.
Aşa fiind, concluzia reţinută de instanţă prin hotărârea atacată în sensul că aceste venituri nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 şi prin urmare nu sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ci termenul de prescripţie general de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, este corectă (…).
în ce priveşte cursul prescripţiei, astfel cum este reglementat de
dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, înalta Curte a constatat că dreptul material la acţiune pentru sumele solicitate s-a născut la data scadenţelor menţionate în anexa 4 Ia contract, respectiv 23 iulie 2003 pentru primul an de investiţii, şi 23 iulie 2004 pentru al doilea an, şi s-a împlinit la 23 iulie 2006 şi respectiv 23 iulie 2007, cererea de arbitrare fiind înregistrată la 26 februarie 2008, cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani.
Verificând cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei invocate de către recurentă şi întemeiate pe dispoziţiile art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, Curtea a constatat că aceasta nu a furnizat nici un argument de fapt şi de drept relevant, care să infirme soluţia adoptată prin hotărârea criticată.
Astfel, plata făcută de intimată începând cu 9 august 2005 prin ordine de plată succesive, în contul investiţiei/aport la capital nu semnifică o recunoaştere fară echivoc a datoriei, respectiv a penalităţilor acumulate deja, în lipsa unor probe concludente pe acest aspect, probe a căror administrare incumbau recurentei-reclamante.
Cât priveşte cea de a doua ipoteză de întrerupere a cursului prescripţiei invocată, prin demararea unei proceduri de silită, executare care a fost anulată în cadrul contestaţiei promovate de intimată, prin sentinţa civilă nr. 7350 din 9 mai 2006 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, este fară putinţă de tăgadă că o asemenea împrejurare nu poate avea efect întreruptiv al cursului prescripţiei faţă de prevederile art. 16 alin. (2) din actul normativ care statuează expres şi imperativ că „prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă sau anulată” (…).
Cu alte cuvinte, în măsura în care actele de executare au fost anulate, respectiv desfiinţate, şi manifestarea de voinţă este lipsită de efecte juridice conferite prin cererea de executare, raţionamentul recurentei neavând niciun suport logico-juridic.
Aşa fiind, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
