Prin art. 98 din H.G. nr. 425/1994 s-a fixat numai data de la care începe a curge termenul pentru calcularea majorărilor legale de 0,2% pe zi de întârziere şi nicidecum termenul în care urmează a avea loc plata prestaţiilor principale deduse judecăţii.
Notificarea nu este un act începător de executare, neputând întrerupe termenul de prescripţie. Prin sentinţa civilă nr. 116/29.03.1999, pronunţată de Judecătoria Călăraşi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. “T.” – S.A., prin care s-a solicitat obligarea pârâtei S.C. “F.” – S.R.L. la plata sumei de 1.213.040 lei, contravaloare marfă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a promovat acţiunea cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Apelul promovat de reclamantă împoriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de către Tribunalul Călăraşi, prin decizia civilă nr. 545/28.06.1999, cu motivarea că dispoziţiile H.G. nr. 425/1994, invocate în susţinerea căii de atac, reglementează numai data de la care se aplică majorarea legală de 0,2% pe fiecare zi de întârziere.
împotriva deciziei civile nr. 545/28.06.1999, reclamanta S.C. “T.” – S.A. a declarat recurs, criticând-o ca fiind eronată, neavând în vedere dispoziţiile art. 98 din H.G. nr. 425/1994.
Astfel, recurenta a arătat că prin acest act normativ se stabileşte termenul de scadenţă, după scurgerea a 30 de zile de la data înştiinţării de plată, dreptul la acţiune al creditorului obligaţiei luând naştere numai după împlinirea acestui termen.
Recurenta a mai arătat că prin notificarea transmisă pârâtei în legătură cu debitul ce a format obiectul litigiului a fost întrerupt cursul prescripţiei.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia comercială a respins recursul, ca nefondat, reţinând că reclamanta-recurentă, prin acţiunea înregistrată la data de 23.02.1999, a solicitat contravaloarea energiei termice furnizată pârâtei-intimate, preţul serviciilor fiind cerut printr-un număr de 3 facturi, emise la 30.11.1995, 31.12.1995 şi, respectiv, 31.01.1996.
S-a mai reţinut că părţile în litigiu nu au prestabilit termenul de scadenţă, în cadrul căruia să aibă loc achitarea costului serviciilor prestate, situaţie în care,
faţă de dispoziţiile art. 1362 C. civ., scadenţa pentru plata preţului prestaţiilor, solicitate prin facturile în litigiu, este data emiterii acestor documente de plată.
Prin urmare, dreptul la acţiune al recurentei s-a născut la data emiterii celor 3 facturi ce au format obiectul cererii de chemare în judecată, iar în raport de data acestor documente de plată, la data înregistrării acţiunii se împlinise termenul de 3 ani, prevăzut sub sancţiunea decăderii de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia comercială a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că prin art. 98 din H.G. nr. 425/1994, s-a fixat numai data de la care începe a curge termenul pentru calcularea majorărilor legale de 0,2% pe zi de întârziere şi nicidecum termenul la care urmează a avea loc plata prestaţiilor principale deduse judecăţii.
în ceea ce priveşte susţinerea recurentei privind întreruperea termenului de prescripţie, ca urmare a notificării debitului către intimata-pârâtă, a fost înlăturată ca nefondată, cu motivarea că prin dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, legiuitorul a prevăzut limitativ situaţiile ce au un asemenea efect, notificarea nefiind un act începător de executare. (Judecator Florica Bodnar)
(Secţia comercială, decizia nr. 102/2000)