Contractul pentru asigurarea pazei militare a obiectivului, încheiat pe durată determinată, s-a prelungit de drept, prin comportarea părţilor, în sensul că una a prestat serviciile şi cealaltă a beneficiat de ele, situaţie în care beneficiarul este ţinut să plătească serviciile prestate.
Tarifele pentru pază se stabilesc de Ministerul de Interne, cu avizul Ministerului Finanţelor.
(Secţia comercială, sentinţa nr. 4.101/7.11.1997).
Prin cererea care formează obiectul dosarului nr. 553/1997, reclamantul M. I. a chemat în judecată pârâta S. R. T., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 765.472.975 lei, reprezentând contravaloarea neachitată a serviciilor de pază militară de care a beneficiat în perioada februarie 1994 – februarie 1996, la penalităţile aferente, în sumă de 409.613.996 Iei, calculate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 76/1992.
în motivarea cererii se arată că la data de 9.07.1991, între U. M. “X” Bucureşti şi S.R.T. s-a încheiat contractul nr. 01/9.07.1991, având ca obiect asigurarea cu pază a acestui obiectiv de către efective de jandarmi, că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 477/1993, ce a fost avut în vedere la încheierea contractului, “tarifele urmând a se stabili de către M. I., la nivelul cheltuielilor efectuate cu asigurarea serviciilor de pază”, că, deşi contractul a fost încheiat pe durată de 1 an, această prevedere este inoperantă, deoarece pârâta este menţinută printre obiectivele de importanţă deosebită, potrivit Decretului nr. 106/1980, care necesită a fi asigurată cu pază obligatorie.
Susţine că pârâta s-a obligat să vireze în contul reclamantului contravaloarea serviciilor prestate, conform tarifelor stabilite, până la data de 10 ale lunii următoare, pentru luna expirată, iar în caz de neexecutare în totalitate sau în parte ori pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor prevăzute în contract, partea în culpă răspunde pentru daunele produse celeilalte.
Menţionează că i-au fost trimise pârâtei somaţii şi notificare, în condiţiile Legii nr. 76/1992, republicată.
Pârâta, prin întâmpinare, solicită respingerea acţiunii, pe motivul că, contractul a fost încheiat la data de 5.07.1991 şi a expirat la 31.12.1992, că nici una din părţi nu a solicitat, nici ulterior datei expirării şi nici anterior acestei date, prelungirea valabilităţii, astfel că acele prestaţii ale U. M. “X” Bucureşti au fost executate fără negociere cu unitatea sa a necesarului de efective militare pentru fiecare din posturile de pază, în funcţie de care urma să suporte un nivel mai mare sau mic de cheltuieli, în raport de cei care trebuiau să efectueze paza – ofiţieri, subofiţeri, militari în termen, post santinelă (interioare şi exterioare).
Susţine că tarifele pentru serviciile prestate, stabilite prin contractul din 1991, nu au fost niciodată negociate cu instituţia sa şi că, chiar dacă conducerea M.I. are competenţa legală de a aproba aceste tarife, tarifele trebuiau negociate în prealabil de părţile contractante, iar Ministerul de Finanţe să le avizeze şi apoi să se emită Ordinul de către M.I. Mai susţine că, în prezent, pentru acest gen de prestaţii ale M.I., tarifele sunt stabilite de comun acord de către părţi, conform O. G. nr. 3/1997.
în legătură cu penalităţile, arată că penalitatea este obiectul unei clauze penale într-un contract, dar că prestaţiile în discuţie au fost efectuate în afara relaţiilor contractuale şi că, chiar dacă s-ar aprecia că în prezent contractul din 1991 ar mai fi în vigoare, cererea de penalităţi nu are suport, părţile neconvenind prin contract asupra unei clauze penale.
Din răspunsul la întâmpinare, reclamanta solicită admiterea acţiunii, arătând că i-a prestat servicii de pază pârâtei în baza contractului nr. 1/ 1991, că pârâta omite voit să prezinte continuarea art. 3 din contract în sensul că “după această dată contractul se prelungeşte până la rezilierea lui de către una din părţi, cu adresă scrisă, cu cel puţin 60 de zile înainte”. Susţine că nici una din părţi nu şi-a manifestat în scris intenţia de reziliere a contractului, ba, mai mult, că prin minuta încheiată la 14.07.1995, pârâta s-a obligat să achite restanţele la plată până la 31.12.1995, că, în acest fel, nu se poate da o altă interpretare minutelor şi plăţilor pe anul 1993, decât ca o recunoaştere implicită a continuităţii contractului încheiat la 9.07.1991.
Menţionează că obligaţiile beneficiarului, asumate prin art. V, cele de cazare, mobilier, obiecte de inventar, mijloace de legătură şi cele legate de chirie, agent termic, energie electrică, consum apă şi canalizare, au fost respectate întocmai de beneficiar.
Susţine că tarifele care se percep sunt stabilite potrivit art. 8 din Decretul nr. 477/1983 şi că misiunea de pază nu este făcută la cererea beneficiarului, ci impusă printr-un act normativ – Decretul nr. 106/1980, care consideră Televiziunea un obiectiv de importanţă deosebită, iar în legătură cu clauza penală arată că, chiar dacă nu este prevăzută prin contract, ea face parte integrantă din contract, independent de voinţa părţilor, potrivit Legii nr. 76/ 1992, ţinând seama şi de Decizia nr. 89/1995 a .
în final, solicită şi daune moratorii, dobânda legală prevăzută de Decretul nr. 311/1954, în cuantum de 6 % pe an.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată că între părţi s-a încheiat contractul nr. 1/7.07.1991, având ca obiect asigurarea cu pază militară a obiectivului Televiziunea Română, conform prevederilor Protocolului încheiat între cele două părţi, precum şi a Decretului nr. 477/ 1983. Potrivit cap. III: “durata contractului”, părţile au convenit, “de la data asigurării cu pază militară a obiectivului până la 31.12.1992”, deci nu se precizează de la ce dată, părţile mulţumindu-se să convină în sensul “de la data asigurării cu pază militară…”. în continuare, părţile convin “după această dată contractul se prelungeşte, până la rezilierea lui de către una din părţi, prin adresă scrisă, cu cel puţin 60 de zile înainte”.
Această clauză contractuală, este adevărat că dă naştere la interpretări, fiecare parte interpretând-o în sensul care o favorizează, dar ea trebuie interpretată în sensul în care părţile au înţeles să o pună în aplicare după încheierea contractului, respectiv după data de 31.12.1992, şi anume reclamanta să presteze serviciile la care s-a obligat prin contract, iar pârâta să accepte acele servicii. Că pârâta avea posibilitatea să refuze acele servicii, în cazul în care a considerat expirată durata contractului la data de 31.12.1992, or, acceptând serviciile de pază, consecinţa este aceea de a plăti serviciile prestate, în condiţiile convenite de părţi în pct. IV din contract, intitulat “modalitatea de plată”.
Tot părţile, prin contract, în cap. II, intitulat “obiectul contractului”, au convenit ca asigurarea cu pază militară să se facă conform prevederilor Protocolului, precum şi a Decretului nr. 477/1993, şi că, în conformitate cu art. 8 din Decretul nr. 477/1993, unităţile la care se organizează pază militară vor plăti Ministerului de Interne contravaloarea prestaţiilor efectuate, “tarifele urmând a se stabili” de către M. I., cu avizul M. R Pârâta nu contestă competenţa M.I., de aprobare a acestor tarife. Părţile nu au convenit prin contract ca tarifele să fie negociate, ba mai mult, au convenit prin cap. IV “modalităţi de plată” în sensul că beneficiarul va vira contravaloarea prestaţiei efectuată în luna expirată, conform tarifelor stabilite de Ministerul de Interne, şi cum acest contract şi-a extins valabilitatea şi după data de 31.12.1992, prin comportarea lor, respectiv a reclamantei de a presta serviciile, şi a pârâtei de a accepta aceste servicii, la stabilirea pretenţiilor nu pot fi avute în vedere decât pretenţiile stabilite de reclamant, potrivit tarifelor M. I.
Faţă de cele reţinute mai sus, se apreciază ca fiind fondate pretenţiile reclamantului pentru contravaloarea serviciilor de pază militară de care a beneficiat pârâta în perioada februarie 1994 – februarie 1996.
în legătură cu penalităţile, se constată că părţile nu au convenit, prin contract sau un alt înscris, asupra unei clauze penale, ci numai asupra plăţii de daune, or, în cauză, reclamantul a solicitat penalităţi, înţelegând să se folosească şi de dispoziţiilor Legii nr. 76/1992, republicată, şi nu daune.
Dispoziţiile Legii nr. 76/1992 (art. 7) au fost apreciate de Curtea Constituţională prin cele două Decizii cu nr. 89/1995 şi nr. 18/1996, ca nefiind imperative, ci dispozitive, lăsând la aprecierea părţilor contractante să convină sau nu asupra plăţii de penalităţi.
Cu privire la dobânda legală de 6 % pe an, se apreciază că, faţă de comportarea pârâtei debitoare, de a nu achita datoriile faţă de reclamant, reclamantul, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 311/1954, are dreptul să solicite această dobândă.
Faţă de cele de mai sus, tribunalul va admite acţiunea, în parte, cu respectarea dispoziţiilor art. 969, 970 şi 977 Cod civil, va obliga pârâta la plata contravalorii prestaţiilor, va respinge capătul de cerere privind penalităţile, va admite capătul de cerere privind dobânzile legale de 6 % pe an aferente debitului în sumă de 95.831.300 lei de la data de 30.04.1997 şi în continuare, până Ia data plăţii integrale.
Notă: Cu privire la Legea nr. 76/1992, a se vedea nota de la speţa nr. 12.
Decretul nr. 477/1983 privind paza bunurilor, a fost abrogat prin Legea nr. 18/1996 (publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 11 aprilie 1996).
Decretul nr. 311/1954 privind stabilirea dobânzilor legale (publicat în Buletinul Oficial nr. 38 din 9 august 1954), a fost abrogat prin Legea nr. 7/ 1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 13 ianuarie 1998).
