Banca Populară de Credit, reprezentată prin lichidatorul judiciar, a chemat în judecată pe pârâţii Z.V.G. în calitate de împrumutat, G.M. şi D.F., în calitate de fidejusori, solicitând să fie obligaţi la plata sumei de 43.111.389 lei, reprezentând: 3.750.003 lei rată capital, 1.050.003 lei dobândă şi 38.311.383 lei penalităţi, precum şi penalităţi de 1%/zi până la achitarea integrală a debitului, conform contractului de împrumut nr. 306 din 23 .03.2000.
Prin sentinţa nr.1359 din 12 septembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr.3087/2003, s-a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că banca avea obligaţia ca potrivit art.8 din contractul de împrumut, să observe neplata în 10 zile de la scadenţa ratei, să notifice pe împrumutat, iar după 5 zile de la expirarea datei stabilite în notificare să someze atât pe împrumutat, cât şi pe fidejusori, potrivit art. 1836 C.civil, iar apoi să treacă la recuperarea pe cale judecătorească a debitelor. Neprocedând în acest mod, reclamanta este cea care nu şi-a respectat obligaţiile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta invocând că în raporturile comerciale debitorul se află de drept în întârziere, astfel încât nu era obligatorie notificarea, iar art. 20 din contract stipulează un drept şi nicidecum o obligaţie. Dealtfel, art.17 coroborat cu art.61 din Legea 109/1996 interzice compensare părţilor sociale cu datoriile membrilor cooperatori.
Examinând actele şi lucrările cauzei, Curtea găseşte recursul fondat, în următoarele limite şi pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Critica bazată pe motivul de recurs reglementat de art. 304 pct.9 C. proc.civ. este lipsită de suport, deoarece dispoziţiile din Legea 109/1996 invocate de recurentă se referă la părţile sociale ale membrilor cooperatori şi nicidecum la fondul social, pentru care art. 20 din contract prevede posibilitatea compensării cu sumele datorate cu titlu de rată sau dobândă.
Contractul de împrumut de consumaţie este un contract unilateral care stabileşte obligaţii doar în sarcina împrumutatului. Prevederile art.8 şi 20 din contractul de împrumut nr. 306/2000 nu stabilesc obligaţii şi drepturi corelative, de natura celor care conferă caracter sinalagmatic contractului, ci clauze referitoare la modalitatea executării obligaţiilor asumate de către împrumutat.
Cu toate acestea, clauza referitoare la recuperarea sumelor datorate în caz de neplată a ratelor, având caracter convenţional, este obligatorie pentru părţi, potrivit art. 969 C. civil.
De altfel, valabilitatea şi efectele acestei clauze, inserate în art. 20 din contractul analizat, au fost deja confirmate prin încheierea pronunţată la data de 20 noiembrie 2001 de către judecătorul-sindic desemnat de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 2737/2001, privind falimentul BPR.
Ca urmare, în cazul neplăţii ratelor împrumutului se impune „ recuperarea sumei datorate din contul fondului social”.
În speţă, din derularea contractului de împrumut nr. 306 din 23.03.2000 a rezultat o datorie constituită din: 3.750.003 lei credit şi 1.050.003 lei dobândă, sume ce se compensează cu fondul social de 1.816.667 lei, rămânând un rest de plată de 2.983.339 lei.
Compensarea efectuată de către bancă prin nota de calcul depusă la fila 4 din dosarul de fond, între fondul social şi penalităţile de întârziere nu este corectă, fiind lipsită de temei contractual.
Deşi recurenta nu critică în mod expres şi soluţia de respingere a capătului de cerere secundar, referitor la penalităţile de întârziere, nemulţumirea sa vizează integral sentinţa atacată, astfel încât Curtea examinează cauza sub toate aspectele de netemeinicie invocate potrivit art. 3041 C. proc.civ. şi constată că instanţa de fond a respins în mod just cererea privind penalităţile de întârziere, cu următoarea motivare.
Obligaţia stabilită prin art.5 din contractul de împrumut încheiat între BPR şi Z. V. G. este contrară bunelor moravuri şi, prin aceasta, nelicită, deoarece se bazează pe încălcarea bunei credinţe a persoanelor fizice care au contractat (împrumutat şi fidejusori) prin includerea în convenţie a unei obligaţii care nu a fost negociată în mod direct şi care a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind vădită disproporţia dintre prestaţia băncii populare şi obligaţia impusă persoanelor fizice cocontractante prin clauza penală inserată. Ca urmare, intervine sancţiunea nulităţii, potrivit art. 968 C. Civil.
Se reţine şi faptul că ulterior încheierii contractului, legiuitorul a adoptat măsuri suplimentare de protecţie a consumatorilor persoane fizice prin Legea 123/2000 ce prevede expres sancţiunea nulităţii clauzelor contractuale abuzive.
Faţă de considerentele expuse, curtea a admis recursul şi potrivit art.312 alin. 3 cod procedură civilă a modificat sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea, iar pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 2.983.339 lei reprezentând rate şi dobânzi restante.
