Prin acţiunea formulată, reclamanta SC „P” Rm. Vâlcea a solicitat anularea deciziei emisă de D.G.F.P. Vâlcea la 1 aprilie 2003, prin care s-a respins plângerea formulată de aceeaşi reclamantă împotriva actelor de constatare încheiate de D.R.V.I. Craiova. în motivarea acţiunii, s-a susţinut că reclamanta nu a încălcat normele privind importul de bunuri sau declararea vamală a acestora, ea beneficiind de un regim vamal preferenţial în baza declaraţiei exportatorului, potrivit căreia mărfurile textile folosite sunt de origine comunitară.
Tribunalul Vâlcea, a admis acţiunea, a anulat actele contestate şi a exonerat-o pe reclamantă de plata datoriilor vamale, în sumă de 149.640.242 lei, reţinând, pe de o parte, că reclamanta nu are nici o culpă în privinţa exactităţii declaraţiilor vamale, iar, pe de altă parte, că faptele care au generat această datorie îşi au izvorul în ţara exportatorului şi nu în cea a importatorului.
Curtea de Apel Piteşti a soluţionat recursurile declarate de pârâte, admiţând căile de atac şi modificând sentinţa în sensul respingerii acţiunii. Pentru a decide astfel, curtea de apel a stabilit următoarele:
Autoritatea vamală are dreptul ca, în termen de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze un control al operaţiunilor, iar în măsura în care există diferenţe de plată în minus, să treacă la recuperarea lor (art. 61 din Legea nr. 141/1997). Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 141/1997 şi a Regulamentului de aplicare a acestui Cod vamal, debitorul datoriei vamale este titularul declaraţiei acceptate şi înregistrate (art. 41 alin. 2), iar acesta poate fi şi importatorul (art. 50). în cauză această declaraţie a fost completată de către reclamantă de calitate de importator. Constatările tribunalului privind izvorul obligaţiei vamale sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 3 şi 149 Cod vamal, potrivit cărora, datoria vamală se plăteşte fie de importator, fie de exportator, cele două obligaţii fiind distincte şi având titulari diferiţi. în ceea ce-1 priveşte pe importator, obligaţia sa vamală ia naştere prin trecerea mărfurilor – al căror proprietar este – prin vama română şi ea este distinctă de obligaţia exportatorului şi independentă de existenţa unei culpe.
Statul Român nu este obligat să acorde taxe vamale preferenţiale, iar în măsura în care înţelege să o facă, în baza unor convenţii, trebuie să se asigure că bunurile în discuţie răspund condiţiilor stabilite. Cum, în cauză, Autoritatea Vamală Austriacă a comunicat că exportatorul nu a dovedit originea comunitară a mărfurilor, comunicare neinfirmată de nici un alt document, trebuia să se reţină că taxele vamale preferenţiale nu se pot aplica, independent de existenţa sau nu a unei culpe din partea importatorului. De altfel, legea specială stabileşte posibilitatea titularului declaraţiei vamale de a rectifica sau de a-şi retrage declaraţia (art. 52-53) şi, eventual, să solicite administrarea de probe care să stabilească exactitatea menţiunilor efectuate.
Concluzionând, în sensul că titular al obligaţiei vamale este şi importatorul, iar mărfurile proprietatea acestuia nu au origine comunitară, în mod corect organele vamale au stabilit, în condiţiile art. 61 alin. 3 din Codul vamal, obligaţii de plată suplimentare în sarcina reclamantei.
Curtea de Apel Piteşti, decizia civilă nr. 1142 din 1 octombrie 2003
