Ordinul nr. 210/2000 art. 65 alin. (4)
Părţile au încheiat, la data de IO iunie 2004. contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4058 din 10 iunie 2004. în baza căruia reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei infrastructura feroviară pentru utilizarea, accesul şi circulaţia materialul rulant necesar efectuării unor servicii de transport feroviar, în schimbul plăţii unor tarife legale şi chirii aferente.
în ziua de 15 iulie 2004, trenul de marfa cu nr. 91013, compus din 47 de vagoane, proprietatea pârâtei, carc circula în mod legal pc ruta aprobată, a deraiat, între H.M. Zăvăstrcni şi Staţia Videle, la km 47-825 firul I, din cauza unei defecţiuni de fabricaţie ivite la osiile unuia dintre vagoane, şi a circulat în această stare până la km 48-050, provocând pagube la infrastructura feroviară în cuantum de 88.163,49 RON, conform facturii nr. 3554101 din 10 mai 2005, emisă pe baza devizelor întocmite pentru executarea lucrărilor de reparaţii necesare.
Deşi s-a încercat rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului, în urma efectuării concilierii directe, pârâta a refuzat să plătească suma pretinsă de reclamantă, pe motiv că din cercetările efectuate s-a constatat că vinovaţi de producerea accidentului se fac producătorul SC S.M.R. B. SA, ca furnizor al osiei cu defecţiuni de fabricaţie, şi SC M. SA D.T.-S., în calitate de reparator al vagonului, fapt recunoscut atât de aceştia, cât şi de reclamantă (procesul-verbal de conciliere din 20 mai 2005). Această apărare este însă neîntemeiată, deoarece, atât potrivit clauzelor contractuale, cât şi potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, producerea accidentului feroviar din cauza unui defect de fabricaţie Ia unul dintre vagoanele utilizate de pârâtă pentru efectuarea unui transport de marfă pe calea ferată nu constituie, prin ea însăşi, o cauză de exonerare a răspunderii sale contractuale, câtă vreme acest lucru nu constituie un caz de forţă majoră.
intr-adevăr, conform art. 39 din contractul de acces la infrastructura feroviară, semnat de părţi, prevederile sale se completează „după caz, cu dispoziţiile Codului comercial şi Codului civil”. Dar nici contractul şi nici Codul civil ori Codul comercial nu interzic în materie contractuală (şi chiar delictuală) ca debitorul să răspundă. în temeiul unei elauze exprese liber consimţite, şi pentru prejudiciile produse din cauze fortuite ori de forţă majoră sau, cum e cazul în speţă, să acopere prejudiciile survenite din cauze interne (vicii ascunse), proprii lucrurilor întrebuinţate de o parte contractantă pentru executarea contractului.
Astfel, potrivit art. 24.2 din contract, „C.F.R. Marfă poartă răspunderea pentru materialul rulant cu care efectuează servicii de transport feroviar (inclusiv operaţii de manevră) şi carc are acces pe infrastructura feroviară publică sau privată a C.F.R.”, fără a distinge, aşadar. între cauzele prejudiciilor aduse infrastructurii feroviare. în timp ce. potrivit art. 25.1 din acelaşi contract, „niciuna dintre părţile prezentului contract nu va fi răspunzătoare pentru neexecutarea la termen şi/sau în mod corespunzător total sau parţial a oricăreia dintre obligaţiile carc revin în baza prezentului contract, dacă neexecutarea obligaţiei respective a fost cauzată de un eveniment imprevizibil la data încheierii contractului şi ale cărei consecinţe sunt de neînlăturat de către partea care îl invocă”.
Rezultă că părţile au exclus în mod expres răspunderea acestora pentru încălcarea obligaţiilor contractuale numai în ipoteza cazurilor de forţă majoră, adică a împrejurărilor externe şi absolut invincibile care le-ar fi împiedicat să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, iar nu şi pentru cazurile fortuite, ca şi pentru prejudiciile cauzate de viciile lucrurilor întrebuinţate pentru executarea contractului. Or. în speţă, accidentul s-a produs din cauza unui defect de fabricaţie la osiile unuia dintre vagoanele proprietatea pârâtei, deci a unui viciu ascuns, nici măcar din cauza vreunei împrejurări externe fortuite, cum susţine pârâta, ceea ce atrage afortiori răspunderea integrală a pârâtei pentru repararea prejudiciului cauzat, conform obligaţiei asumate în mod expres prin contract (art. 24.2).
Susţinerea pârâtei, că în speţă constatarea vinovăţiei pentru producerea accidentului de către organele competente (Autoritatea Feroviară Română) şi „măsurile stabilite în urma finalizării dosarului de cercetare sunt obligatorii pentru toţi agenţii economici implicaţi în producerea evenimentului feroviar”, potrivit art. 65 alin. (4) din Ordinul ministrului transporturilor nr. 210/2000 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru prevenirea şi cercetarea accidentelor şi a evenimentelor feroviare – 003, astfel încât răspunderea pentru prejudiciul cauzat reclamantei nu revine pârâtei, ci altor persoane, în primul rând producătorului, nu a putut fi primită, deoarece, pe de o parte, reclamanta nu a fost „implicată” în accident, fiind doar gestionarul infrastructurii feroviare, calitate în care nu i s-a putut reţine nicio culpă în producerea accidentului feroviar, iar, pe de altă parte, asemenea dispoziţii pur administrative nu pot înlătura obligaţiile contractuale asumate în mod expres de pârâtă, care s-a angajat să suporte toate prejudiciile create prin utilizarea materialului său rulant, cu excepţia cazurilor de forţă majoră.
In realitate, conform adresei nr. 4110/1/1311/2004, semnată de inspectorul de stat şef teritorial al Autorităţii Feroviare Române (A.F.E.R.), s-au stabilit doar cauzele accidentului şi persoanele vinovate de producerea accidentului, dispunându-se, între altele, că „pagubele înregistrate în urma producerii acestui eveniment feroviar se vor recupera de la agenţii economici vinovaţi în conformitate cu prevederile legale”, dar în documentul respectiv nu se dispun exonerarea pârâtei de obligaţia de a plăti despăgubirile pretinse de reclamantă şi nici modul de recuperare a acestor sume de la cei vinovaţi de producerea accidentului, ceea ce înseamnă că acest lucru se va face numai în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, respectiv pe cale amiabilă, iar în caz contrar, pe cale judiciară, cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale şi contractuale aplicabile.
in consecinţă. Tribunalul arbitral a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtă, ca neîntemeiată, aceasta având, desigur, posibilitatea acţiunii recursorii împotriva celor direct vinovaţi de producerea accidentului, conform constatărilor făcute de organele competente, pentru recuperarea sumelor datorate reclamantei. potrivit dreptului comun, respectiv pe temeiul răspunderii contractuale sau, după caz. extracontractuale, constatările organelor respective şi prezenta hotărâre putând servi, în condiţiile legii, drept dovadă a prejudiciului încercat.
în consecinţă, pretenţiile reclamantei fundamentate atât în baza prevederilor contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4058 din 10 iunie 2004. cât şi pe dispoziţiile art. 969 („Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”) şi urm., art. 1411 şi urm. C. civ. (referitoare la locaţiunea lucrurilor), art. 12 şi art. 13 din
H.G nr. 581/1998 sunt întemeiate, pârâţii fiind obligaţi la plata de despăgubiri civile.
Sentinţa arbitrală nr. 131 din 7 iunie 2007
