C. civ., art. 969
în condiţiile în care locaţiunea este încheiată pe o perioadă determinată, denunţarea contractului nu este permisă decât în condiţiile stabilite de părţi.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comerciala, decizia nr. 118 din 27 ianuarie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 3450 din 16 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâta SC R. şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 21.986,84 lei contravaloare facturi neachitate şi 21.986,84 lei contravaloare penalităţi.
S-a reţinut de instanţă că la data de 17 octombrie 2006 între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat un contractul de închiriere-locaţiune având ca obiect închirierea unui spaţiu în suprafaţa de cea 150 mp. In baza acestui contract, pârâta avea obligaţia de a achita chiria lunară de 13.000 de Euro, fară TVA (art. 5) şi a utilităţilor (art. 11), plăţile urmând a fi făcute cel mai târziu la expirarea lunii pentru luna următoare.
In lunile iunie-septembrie 2007 Reclamanta a emis facturi fiscale în valoare totală de 21986,84 lei, conform menţiunilor de pe acestea, corelate cu concluziile raportului de expertiză.
Deşi pârâta a invocat în cuprinsul întâmpinării faptul că a încetat contractul încheiat între aceasta şi reclamantă din cauza unor împrejurări de natură obiectivă (faptul că Garda Naţională de Mediu a apreciat că spaţiul este necorespunzător şi a pus în vedere pârâtei să se mute), prin urmare nu mai este ţinută a plăti chiria şi utilităţile, instanţa apreciază că pretinsa împrejurare de care se prevalează parata nu are caracterul unui caz fortuit, exonerator de răspundere (art. 1082 C. civ.). Astfel, de esenţa cazului fortuit este lipsa culpei; or, în speţă, nota de constatare invocată de către pârâtă, din data de 11 aprilie 2007, cuprinde următoarea menţiune: „Totodată reprezentanţii unităţii declară că „în cursul lunii iunie 2007 întreaga activitate va fi mutată la o altă adresă, unde se desfăşoară în prezent lucrări de amenajare a spaţii-
lor”. In plus, pârâta nu a permis accesul reprezentanţilor Gărzii Naţionale de Mediu în interior pentru a efectua măsurătorilor sonometrice.
Din analiza probelor administrate în speţă nu reiese faptul că reclamanta şi-ar fi îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile contractuale sau că ar fi încălcat o clauza esenţială a contractului, astfel încât denunţarea unilaterala a contractului de către pârâtă apare, ea însăşi, ca fiind culpabilă, înlăturând situaţia cazului fortuit. De altfel, nimeni nu-şi poate invoca propria culpă pentru neexecutarea unei obligaţii valabile – nemo auditurpropriam turpitudinem allegans.
Instanţa a considerat că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile contractuale în persoana pârâtei: existenţa contractului valabil încheiat, a prejudiciului (prin neplata facturilor fiscale depuse la dosar), a faptei ilicite (nerespectarea clauzelor contractuale privind plăţile şi încetarea contractului), a vinovăţiei (lipsa unor impedimente fortuite) şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu (neplata facturilor a condus în mod direct la producerea prejudiciului în patrimoniul reclamantei).
In ceea ce priveşte plata penalităţilor de întârziere, instanţa a reţinut că părţile au stipulat la art. 11 din contract faptul că „Neplata la termen a chiriei, a utilităţilor sau a altor sume datorate va atrage după sine o penalizare de 0,2% pe zi întârziere”, evaluând anticipat prejudiciul produs prin plata cu întârziere a suinelor datorate.
Deşi reclamanta a solicitat plata sumei de 25.251,35 lei, astfel cum a rezultat şi ca urmare a efectuării raportului de expertiză, instanţa a limitat cuantumul penalităţilor de întârziere la suma de 21.986,84 lei, egală cu cea a debitului principal, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 469/2002, precum şi faptul că părţile nu au prevăzut în contract că penalităţile pot depăşi valoarea debitului principal.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta SC M.S.A. şi pârâta SC R. SA. Prin recursul declarat de SC M. SA la data de 22 iunie 2009, s-a solicitat modificarea sentinţei în sensul obligării inti-matei-pârâte şi la plata sumei de 3.264,51 de lei, diferenţă de penalităţi de întârziere şi 3.941,67 lei, diferenţă cheltuieli de judecată, cu cheltuieli de judecată pentru recurs. Recurenta reclamantă a criticat soluţia pe capătul de cerere având ca obiect plata penalităţilor, arătând că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002.
Aşa cum a reţinut prima instanţă, în contractul de închiriere-locaţiune încheiat între reclamantă şi SC R. SA la art. 11 s-a prevăzut că „neplata la termen a chiriei, a utilităţilor sau a altor sume datorate
va atrage după sine o penalizare de 0,2% pe zi întârziere”. In acest sens, s-au calculat penalităţi de întârziere până la data de 15 noiembrie
2008, care au fost confirmate de raportul de expertiză realizat în cauză.
Instanţa a făcut aplicarea greşită însă a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, pe care recurenta le-a învederat în acţiunea introductivă, arătând că „va limita cuantumul penalităţilor de întârziere la suma de 21.986,84 lei, egală cu cea a debitului principal”.
Aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză întocmit, recurenta a solicitat acordarea de penalităţi de întârziere şi pentru sume care nu mai erau debit principal la data introducerii cererii de chemare în judecată, dar care au fost plătite cu întârziere. Astfel, pentru facturile de la 1 la 13 din tabelul menţionat de expert în Raportul de expertiză, deşi au fost achitate până la data introducerii cererii de chemare în judecată, totuşi au fost achitate cu întârziere şi în acest fel au adunat penalităţi de întârziere. Cuantumul acestor penalităţi nu poate fi limitat în funcţie de cuantumul următoarelor facturi care nu au fost achitate până astăzi.
Observându-se că penalităţile stabilite de expert în cuantum de 25.251,35 sunt mai mici decât cuantumul sumei asupra căreia penalităţile s-au calculat (787.087,01 lei), se impune modificarea sentinţei pronunţate în sensul de a fi obligată pârâta şi la plata sumei de 3.264,51 de lei, sumă pe care prima instanţă nu a acordat-o considerând că se depăşeşte plafonul impus de lege.
De asemenea, în opinia recurentei reclamante, instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Instanţa de fond a analizat cererea recurentei şi a considerat îndeplinite condiţiile pentru admiterea ei, însă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în condiţiile în care a obligat pârâta la plata sumei de 3.200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în „taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu expert şi avocat”, deşi s-a solicitat şi s-a făcut dovada unor cheltuieli mai mari.
A • • • 1
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 304 , art. 4 din Legea nr. 469/2002, art. 274 C. proc. civ.
Recurenta SC R. SA prin recursul declarat la data de 25 iunie 2009 a solicitat schimbarea sentinţei civile atacate şi respingerea cererii formulată de SC M. SA. Pârâta a criticat soluţia arătând că a probat cu înscrisurile depuse la dosar că, în realitate, locaţiunea a încetat din motive neimputabile acesteia (controlul autorităţilor pentru protecţia mediului) in data de 15 iunie 2007. Rapoartele de măsurători sonome-trice efectuate de comisarii de la Garda Naţională de Mediu au dus la emiterea unei Dispoziţii a acestei autorităţi de sistare a activităţii în spaţiul închiriat de la reclamantă, obligând societatea R. să părăsească
locaţia. Se solicită a se reţine caracterul imperativ al Dispoziţiei Gărzii Naţionale de Mediu.
Recurenta pârâtă a dat dovadă de bună-credinţă atât pe întreaga durată de derulare a relaţiilor contractuale cât şi după încetarea acestora. Astfel, în data de 29 mai 2007 a notificat pe reclamantă cu privire la aspectele de mai sus. Aceasta cu rea-credinţa a refuzat constant întâlnirea cu reprezentanţii societăţii pentru încheierea unui act de încetare a contractului de închiriere, motivând că Preşedintele societăţii nu este disponibil.
Consideră recurenta că reclamanta perseverează într-o atitudine care dovedeşte reaua sa credinţa în relaţia comercială cu R. SA prin solicitarea adresata instanţei de a se plăti de către recurenta pârâta o prestaţie neefectuată.
Luând în considerare aspectele prezentate în cauză, recurenta solicită instanţei să constate că debitul pretins de reclamantă este inexistent, fiind calculat cu rea-credinţă pe baza unor facturi emise pentru servicii care în realitate nu au fost prestate, şi să dispună schimbarea sentinţei civile atacate şi să respingă cererea SC M. SA ca neîntemeiată.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 229 C. proc. civ. La data de 8 septembrie 2009 SC M. SA a depus la dosar întâmpinare şi a
solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă. In întâmpinare, recurcnta reclamantă arată că nota de constatare a Gărzii de Mediu nu cuprinde nicio dispoziţie imperativă pentru părăsirea locaţiei închiriată de recurenta-pârâtă de la aceasta, afirmaţiile SC R. SA vădindu-se neîntemeiate din chiar conţinutul acesteia.
Simpla inserare într-un document de control a dorinţei recurentei-pârâte de a părăsi spaţiul închiriat de la recurentă nu are nicio incidenţă asupra efectelor contractului, în condiţiile în care nu se poate reţine nici existenţa unui caz fortuit şi niciun alt motiv de încetare a contrarului, aşa cum a subliniat şi prima instanţă analizând probele administrate.
In realitate însă, nu s-au realizat măsurători, arată recurenta deşi din nota existentă în dosar rezultă că zgomotul era la nivel normal, aşadar dacă într-adevăr aceasta realiza zgomot peste nivelul permis, această chestiune reprezintă tot o culpă a recurentei ce ar fi putut atrage sancţiuni şi nu un caz fortuit, exonerator de obligaţia de plată a chiriei.
Creanţa SC M. SA faţă de recurenta-pârâtă este certă, lichidă şi exigibilă, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale. Deşi recurcnta-pârâtă afirmă că nu există o creanţă a SC M. SA certă, lichidă şi exigibilă împotriva sa, nu poate prezenta motivele care o
îndreptăţesc spre a considera acestea. Arată doar în mod general că „debitul pretins de reclamantă este inexistent” fiind calculat „pentru servicii care în realitate nu au fost prestate”.
Arată recurenta-reclamantă că suma solicitată este o creanţă certă având în vedere că art. 379 alin. (3) C. proc. civ. prevede că este certă acea creanţă „a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”, iar creanţa sa rezultă din contractul încheiat cu recurenta-pârâta şi din facturile semnate ori comunicate prin poştă sau fax.
Creanţa este lichidă în condiţiile în care debitul principal este determinat în mod clar prin contract şi facturi, iar cuantumul penalităţilor este determinabil prin socotirea zilelor de întârziere şi a cuantumului de 0,2% din debit pentru fiecare zi de întârziere.
Creanţa este exigibilă potrivit prevederilor art. 6 din contracte, prin care SC R. SA s-a obligat a plăti chiria lunar, până cel mai târziu la expirarea lunii pentru luna următoare, acest termen constituind scadenţa plăţii.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., art. 969 C. civ.
Nu au fost administrate probe noi.
Verificând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate de către recurenta pârâtă SC R., tribunalul reţine:
Recurenta reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în realizare, solicitând angajarea răspunderii civile a pârâtei SC R. SA pentru neplata chiriei datorate în temeiul contractului de locaţiune nr. 2177 din 17 octombrie 2006. Contractul a fost încheiat pe o durată determinată, respectiv 1 noiembrie 2006 – 1 noiembrie 2009. La data de 29 mai 2007, recurenta pârâtă i-a comunicat reclamantei că solicită încetarea contractului începând cu data de 15 iunie 2007 întrucât spaţiul închiriat nu îi permite desfăşurarea activităţii. Solicitarea de încetare a locaţiunii a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 lit. a) din contract, respectiv acordul de voinţă al părţilor.
In conformitate cu cele reţinute de prima instanţă, tribunalul reţine că locaţiunea fiind încheiată pe o perioadă determinată, denunţarea contractului nu este permisă decât în condiţiile stabilite de părţi.
Conform art. 21 din contract, raportul de locaţiune putea înceta prin: acordul de voinţă al părţilor, denunţarea unilaterală în cazul neîn-deplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor sau a încălcării unei clauze esenţiale a contractului, expirarea termenului, neplata chiriei pe o perioadă de două luni consecutiv, prin efectul înstrăinării prin acte între vii, cu titlu particular a bunului dat în locaţiune.
In cauză, nu nc aflăm în ipoteza art. 21 lit. a) din contract, în condiţiile în care nu a existat acordul locatorului pentru încetarea contractului.
Obligaţia principală a locatarului este aceea de plată a chiriei, pe toată durata locaţiunii.
Nu se poate reţine culpa recurentei reclamante în privinţa datei încetării locaţiunii deoarece aceasta nu este dovedită.
Din nota de constatare încheiată de Garda Naţională de Mediu la data de 11 aprilie 2007 rezultă că a existat un control anterior – la data de 28 noiembrie 2006 şi că se refacuse izolaţia fonică pe unul dintre pereţii spaţiului închiriat. Aşadar, incumba recurentei pârâte să se ocupe de amenajarea spaţiului închiriat, astfel încât să îşi poată desfăşură activitatea.
Recurenta pârâtă şi-a asumat obligaţia de a obţine toate avizele şi autorizaţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea activităţii, aşa cum rezultă din art. 24 din contract. Singurele obligaţii asumate contractual de locator au fost acelea de a pune la dispoziţie spaţiul şi de a achita sarcinile şi impozitele. Din probele administrate nu rezultă că reclamanta nu a pus la dispoziţia pârâtei spaţiul închiriat.
Faţă de condiţiile în care locaţiunea putea înceta şi împrejurarea că recurenta pârâtă nu face dovada încetării raportului juridic începând cu 15 iunie 2007, recursul apare ca nefondat.
Contrar celor susţinute de recurenta pârâtă, se constată că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii sale. Astfel, există fapta ilicită a pârâtei constând în neîndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei datorate până la încetarea locaţiunii, faptă care a generat un prejudiciu reprezentat de atingerea adusă patrimoniului reclamantei.
In materie contractuală vina debitorului este prezumată, conform art. 1083 C. civ.
Debitorul poate fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că nerespectarea obligaţiei a fost determinată de o cauză străină, iar în speţa de faţă, pârâta nu a probat cauze exoneratoare.
Faţă de considerentele expuse, constatând că prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a interpretat corect dispoziţiile art. 21 din contract, în temeiul art. 3041, art. 304 pct. 8 şi art. 312 C. proc. civ., a fost respins recursul ca nefondat.
Analizând recursul declarat de recurenta reclamantă, se constată: criticile formulate de recurentă vizează greşita soluţionare a capetelor de cerere accesorii privind plata penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată.
In opinia tribunalului, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, art. 4 din actul normativ sus menţionat prevede că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Aşadar, legiuitorul a înţeles să limiteze cuantumul penalităţilor la debitul asupra căruia sunt calculate din raţiuni de ordin economic şi financiar.
în cauză, recurenta reclamanta a solicitat plata sumei de 21.986, 84 de lei reprezentând contravaloarea a şase facturi fiscale emise în perioada 1 iunie 2007 – 5 septembrie 2007, precum şi penalităţi de întârziere de 25.251, 35 lei ca urmare a neplăţii/plăţii cu întârziere a 21 de facturi fiscale, a căror valoare totală este de 78.087, 01 de lei. Prin urmare, nu se impunea reducerea cuantumului penalităţilor la nivelul contravalorii facturilor neachitate deoarece nu se încalcă dispoziţiile actului normativ precizat.
Privitor la capătul de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, se reţin următoarele: cu ocazia judecării cauzei în fond, reclamanta a achitat taxa de timbru de 2832 lei şi timbru judiciar de 10 lei, precum şi onorariu de expert în cuantum de 800 de lei. De asemenea, cu chitanţele de plată nr. 61 din 28 ianuarie 2009, 43 din 30 septembrie 2008 şi ordinul de plată, recurenta face dovada achitării unui onorariu de avocat de 3.499, 67 lei.
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul reţine că pârâta care a pierdut procesul trebuie să suporte şi cheltuielile de judecată avansate de către recurentă. Chitanţa nr. 72 din 8 aprilie 2009 nu poate fi valorificată în recurs deoarece nu a făcut obiectul criticilor recurentei reclamante, ceea ce nu s-a recurat a dobândit putere de lucru judecat.
în examinarea recursului, instanţa de control analizează motivele de recurs expuse, nefiindu-i permis recurentei să-şi completeze motivele de recurs sau pretenţiile prin note scrise sau cu ocazia dezbaterii recursului.
Drept consecinţă, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 3041 şi art. 312 C. proc. civ., tribunalul a admis recursul declarat de recurenta reclamanta. A modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 25.251,35 lei reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata sumei de 7141,67 lei, cheltuieli de judecată în fond. Recurenta pârâtă a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta reclamantă în recurs, în valoare de 2597, 55 lei constând în taxele judiciare în cuantum de 177 de lei şi onorariu de avocat în sumă de 2420, 55.
