Potrivit Legii insolvenţei creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă.
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
Secţia comercială, Decizia nr. 1465 din 19 iulie 2011
Prin sentința comercială nr. 187/JS din 17.02.2011 pronunțată în dosarul nr. 5992/115/2010 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraș-Severin a respins contestația formulată de debitoarea întreprinderea Individuală C din loc. Pîrvova, jud. Caraș-Severin, față de cererea creditoarei SC A SRL Caransebeș, deschizând procedura insolvenței, cu toate consecințele care rezultă din adoptarea unei asemenea măsuri.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs debitoarea, solicitând desființarea ei și, în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii introductive.
Prin decizia civilă nr. 1465 din 19.10.2011 C.A. Timișoara a respins recursul formulat de debitoarea întreprinderea Individuală C din loc. Pîrvova, jud. Caraș-Severin, împotriva sentinței comerciale nr. 187/JS din 17.02.2011 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 5992/115/2010 în contradictoriu cu creditoarea intimată SC A. SRL Caransebeș.
în considerente s-a arătat că instanța de control judiciar este ținută să analizeze dacă tribunalul, prin judecătorul-sindic, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, precum și dacă în cauză este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din C.proc.civ.
Prin recursul formulat debitoarea a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică întrucât cererea creditoarei în mod greșit a fost admisă de tribunal, în speță nefiind îndeplinite toate condițiile necesare deschiderii procedurii insolvenței, în sensul că creanța reclamată, pe de o parte, nu ar fi certă, facturile nr. 184 și 185 din 2.09.2008 emise de societatea intimată fiind stornate în luna 10.2008, iar pe de altă parte, că deși ea este confirmată printr-o hotărâre judecătorească, sentința ar fi abuzivă și ilegală, rezultat al unei erori judiciare, care încalcă normele dreptului intern și al celui comunitar.
Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, în vigoare la data înregistrării cererii introductive, prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței se înțelege creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiași articol, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori. Articolul 31 din același act normativ statuează că orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în insolvență poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul și temeiul creanței; b) existența unei garanții reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existența unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declarația privind eventuala intenție de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puțin la nivel de principiu, modalitatea în care înțelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanței și ale actelor de constituire de garanții. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanței necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 45.000 lei, iar pentru salariați, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat.
Ca atare, dispozițiile legale privind procedura insolvenței se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiții de fond prevăzut de art. 1 și art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfășoară și activități economice, și debitorul să se afle în insolvență.
Debitoarea recurentă este o întreprindere individuală și este știut faptul că întreprinderile individuale sunt, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008, modificată, întreprinderi economice, adică o activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, iar întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant de la data înregistrării sale în registrul comerțului (art. 23). De asemenea, art. 26 din același act normativ statuează că persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile sale cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvență, va fi supusă procedurii simplificate.
Insolvența debitorului fiind o condiție a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanșarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadență a datoriilor și lipsa lichidităților, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvență a patrimoniului debitorilor în situația în care aceștia, după 90 de zile de la scadență, nu au plătit datoria față de unul sau mai mulți creditori. Insolvența nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existența unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor bănești necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. încetarea plăților trebuie să aibă un caracter de generalitate și să constituie indiciul exterior și manifestarea dezordinii și neputinței comerciantului de a executa obligațiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării și aprecierii judecătorului-sindic.
Insolvența este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăților. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Așadar, insolvența semnifică insuficiența reală a lichidităților, absența fondurilor bănești necesare plății obligațiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reușește să producă lichidități într-un ritm adaptat obligațiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operații de lungă durată, nu pot fi afectate plății datoriilor), el se găsește în insolvență ca urmare a incapacității sale de a plăti, adică de a-și onora creditorii cu sumele pe care le datorează, această stare subzistând și atunci când lipsa lichidităților își are sorgintea în blocajul financiar.
în conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificată, creditorul nu poate declanșa procedura decât pentru creanțe certe, lichide și exigibile, condiții reglementate de art. 379 din C.proc.civ., care se aplică, potrivit art. 149 din lege, și în această materie, cel din urmă text statuând că dispozițiile Legii insolvenței se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial și ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvență, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 160 din 30.06.2000. Caracterul cert al creanței vizează atât existența acesteia, cât și cuantumul său, iar caracterul lichid al creanței presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. în plus, creanța trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadență, toate aceste condiții fiind îndeplinite în speță.
în mod corect judecătorul-sindic a reținut că din înscrisurile depuse la dosar de creditoarea intimată reiese că aceasta deține o creanță certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile, al cărei cuantum este mai mare de 45.000 lei. Astfel, caracterul cert al creanței rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul sentinței civile nr. 83 din 17.03.2009 a Judecătoriei Bozovici, rămasă irevocabilă și învestită cu formulă executorie, hotărâre prin care debitoarea recurentă a fost somată, ca în termen de 20 zile de la rămânerea ei irevocabilă, să plătească creditoarei suma de 54.979,79 lei reprezentând cumulul valorii facturilor nr. 184 și 185 din 2 septembrie 2008, precum și penalitățile de întârziere aferente perioadei 02.10.2008-27.01.2009, la care se adaugă 839,30 lei cheltuieli de judecată.
în aceste condiții, Curtea apreciază că apărările recurentei privitoare la stornarea facturilor nr. 184 și 185 din 2.09.2008, la faptul că lucrările nu au fost executate conform proiectului tehnic, iar alte lucrări nici măcar nu au fost realizate, fiind încălcat programul de control, precum și la eronata apreciere a instanțelor de judecată, care nu s-au bazat pe vreo expertiză de specialitate, ceea ce ar fi dus la obligarea „abuzivă și ilegală” a debitoarei de către Judecătoria Bozovici de a plăti suma de 54.979,79 lei, nu pot fi primite. De asemenea, nici afirmația că sentința civilă nr. 83 din 17.03.2009 a Judecătoriei Bozovici ar fi o eroare judiciară, care încalcă normele dreptului intern și al celui comunitar, și că ar fi un abuz ca prin procedura specială reglementată de O.G. nr. 5/2001 recurenta să fie obligată să-i plătească creditoarei SC A. SRL Caransebeș lucrări executate neconform cu proiectul tehnic și lucrări inexistente, facturate prin încălcarea prevederilor programului de control, fără prezentarea certificatelor de conformitate ale materialelor utilizate, nu poate fi acceptată, cele statuate prin această hotărâre, devenită irevocabilă, intrând în puterea lucrului judecat, cu toate consecințele care rezultă dintr-o asemenea împrejurare, creanța intimatei fiind confirmată de către o instanță română.
Cum creanța pe care această hotărâre judecătorească o confirmă, deși contestată de societatea debitoare potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, nu a fost achitată până la momentul pronunțării în fond, în mod corect judecătorul-sindic a apreciat că recurenta este în încetare de plăți și a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva sa.
Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 și art. 166) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) din Codul civil). Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente pretinsă de art. 1201 din același cod, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., în relația dintre părți această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.
în timp ce excepția are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată (non bis in idem), impunând condiția identității de acțiuni, care, potrivit legii, reclamă același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, astfel că interzice judecata repetată a aceleiași pricini și, deci, are efect peremptoriu, îndeplinind funcția extinctivă, prezumția se întemeiază pe regula că o constatare (nu neapărat în sens de soluție privind raporturile litigioase dintre părți) făcută printr-o hotărâre definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Așadar, spre deosebire de excepție, aceasta din urmă reclamă diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni.
Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, ci el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Curtea de la Strasboug a statuat în mod constant că principiul siguranței raporturilor juridice este unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului și prevede, printre altele, ca un litigiu soluționat în mod definitiv de către o instanță de judecată să nu mai poată fi supus rejudecării.
(Judecător dr. Nasz Csaba Bela)
