Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea creditorilor. Creanţă constată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Autoritate de lucru judecat. Consecinţe Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)


Legea nr. 85/2006 – art. 31 raportat la art. 3 pct. 1, 6 şi 12

Codul civil – art. 1200 pct. 4, art. 1201 şi art. 1202

Codul de procedură civilă – art. 166

Potrivit Legii insolvenţei creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 1465 din 19 iulie 2011, dr. C.B.N.

Prin sentinţa comercială nr. 187/JS din 17 februarie 2011 pronunţată în dosarul nr. 5992/115/2010 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a respins contestaţia formulată de debitoarea Întreprinderea Individuală C din loc. Pîrvova, jud. Caraş-Severin, faţă de cererea creditoarei S.C. A S.R.L. Caransebeş, deschizând procedura insolvenţei, cu toate consecinţele care rezultă din adoptarea unei asemenea măsuri.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea, solicitând desfiinţarea ei şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii introductive.

Prin decizia civilă nr. 1465 din 19 iulie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul formulat de debitoarea Întreprinderea Individuală C din loc. Pîrvova, jud. Caraş-Severin, împotriva sentinţei comerciale nr. 187/JS din 17 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 5992/115/2010 în contradictoriu cu creditoarea intimată S.C. A S.R.L. Caransebeş.

În considerente s-a arătat că instanţa de control judiciar este ţinută să analizeze dacă tribunalul, prin judecătorul-sindic, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, precum şi dacă în cauză este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă.

Prin recursul formulat debitoarea a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică întrucât cererea creditoarei în mod greşit a fost admisă de tribunal, în speţă nefiind îndeplinite toate condiţiile necesare deschiderii procedurii insolvenţei, în sensul că creanţa reclamată, pe de o parte, nu ar fi certă, facturile nr. 184 şi 185 din 2 septembrie 2008 emise de societatea intimată fiind stornate în luna octombrie 2008, iar pe de altă parte, că deşi ea este confirmată printr-o hotărâre judecătorească, sentinţa ar fi abuzivă şi ilegală, rezultat al unei erori judiciare, care încalcă normele dreptului intern şi al celui comunitar.

Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, în vigoare la data înregistrării cererii introductive, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiaşi articol, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori. Articolul 31 din acelaşi act normativ statuează că orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei; b) existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 45.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat.

Ca atare, dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzut de art. 1 şi art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.

Debitoarea recurentă este o întreprindere individuală şi este ştiut faptul că întreprinderile individuale sunt, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008, modificată, întreprinderi economice, adică o activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, iar întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant de la data înregistrării sale în (art. 23). De asemenea, art. 26 din acelaşi act normativ statuează că persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate.

Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 90 de zile de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii judecătorului-sindic.

Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un ritm adaptat obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe care le datorează, această stare subzistând şi atunci când lipsa lichidităţilor îşi are sorgintea în blocajul financiar.

În conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificată, creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile, condiţii reglementate de art. 379 din Codul de procedură civilă, care se aplică, potrivit art. 149 din lege, şi în această materie, cel din urmă text statuând că dispoziţiile Legii insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă, toate aceste condiţii fiind îndeplinite în speţă.

În mod corect judecătorul-sindic a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar de creditoarea intimată reiese că aceasta deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile, al cărei cuantum este mai mare de 45.000 lei. Astfel, caracterul cert al creanţei rezultă fără putinţă de tăgadă din cuprinsul sentinţei civile nr. 83 din 17 martie 2009 a Judecătoriei Bozovici, rămasă irevocabilă şi învestită cu formulă executorie, hotărâre prin care debitoarea recurentă a fost somată, ca în termen de 20 zile de la rămânerea ei irevocabilă, să plătească creditoarei suma de 54.979,79 lei reprezentând cumulul valorii facturilor nr. 184 şi 185 din 2 septembrie 2008, precum şi penalităţile de întârziere aferente perioadei 02.10.2008-27.01.2009, la care se adaugă 839,30 lei cheltuieli de judecată.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că apărările recurentei privitoare la stornarea facturilor nr. 184 şi 185 din 2 septembrie 2008, la faptul că lucrările nu au fost executate conform proiectului tehnic, iar alte lucrări nici măcar nu au fost realizate, fiind încălcat programul de control, precum şi la eronata apreciere a instanţelor de judecată, care nu s-au bazat pe vreo expertiză de specialitate, ceea ce ar fi dus la obligarea „abuzivă şi ilegală” a debitoarei de către Judecătoria Bozovici de a plăti suma de 54.979,79 lei, nu pot fi primite. De asemenea, nici afirmaţia că sentinţa civilă nr. 83 din 17 martie 2009 a Judecătoriei Bozovici ar fi o eroare judiciară, care încalcă normele dreptului intern şi al celui comunitar, şi că ar fi un abuz ca prin procedura specială reglementată de O.G. nr. 5/2001 recurenta să fie obligată să-i plătească creditoarei S.C. A S.R.L. Caransebeş lucrări executate neconform cu proiectul tehnic şi lucrări inexistente, facturate prin încălcarea prevederilor programului de control, fără prezentarea certificatelor de conformitate ale materialelor utilizate, nu poate fi acceptată, cele statuate prin această hotărâre, devenită irevocabilă, intrând în puterea lucrului judecat, cu toate consecinţele care rezultă dintr-o asemenea împrejurare, creanţa intimatei fiind confirmată de către o instanţă română.

Cum creanţa pe care această hotărâre judecătorească o confirmă, deşi contestată de societatea debitoare potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, nu a fost achitată până la momentul pronunţării în fond, în mod corect judecătorul-sindic a apreciat că recurenta este în încetare de plăţi şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva sa.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 şi art. 166) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) din Codul civil). Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente pretinsă de art. 1201 din acelaşi cod, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) din Codul civil, în relaţia dintre părţi această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

În timp ce excepţia are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată (non bis in idem), impunând condiţia identităţii de acţiuni, care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, astfel că interzice judecata repetată a aceleiaşi pricini şi, deci, are efect peremptoriu, îndeplinind funcţia extinctivă, prezumţia se întemeiază pe regula că o constatare (nu neapărat în sens de soluţie privind raporturile litigioase dintre părţi) făcută printr-o hotărâre definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Aşadar, spre deosebire de excepţie, aceasta din urmă reclamă diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Curtea de la Strasboug a statuat în mod constant că principiul siguranţei raporturilor juridice este unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului şi prevede, printre altele, ca un litigiu soluţionat în mod definitiv de către o instanţă de judecată să nu mai poată fi supus rejudecării.