– art. 31, raportat la art. 3 pct. 1, 6 şi 12
Potrivit Legii insolvenţei creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă.
Potrivit Legii insolvenţei creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă.
Dovada caracterului cert al creanţei se poate face atât prin titlu executoriu, cât şi prin act sub semnătură privată sau orice alt înscris necontestat de debitor nici în privinţa existenţei sale, nici în ceea ce priveşte cuantumul creanţei solicitate în baza acestuia.
O creanţă aflată în litigiu nu poate constitui temei pentru deschiderea procedurii de colectivă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 736 din 19 mai 2009
Prin sentinţa civilă nr. 2122 din 27 noiembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 6824/30/2008 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a admis cererea formulată de creditoarea S.C. H S.R.L. Timişoara în contradictoriu cu debitoarea S.C. W S.R.L. Timişoara şi, în temeiul art. 33 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, a deschis procedura generală de împotriva societăţii debitoare, cu toate consecinţele care rezultă din aceasta.
Pentru a hotărî astfel judecătorul-sindic a reţinut că cererea creditoarei având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, deşi a fost comunicată societăţii debitoare la data de 5 septembrie 2008, aceasta nu a formulat contestaţie potrivit art. 33 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, astfel că ea se află în încetare de plăţi, stare de fapt dovedită cu factura fiscală nr. 3864947/01.09.2006, reclamanta având o creanţă comercială certă, lichidă şi exigibilă a cărei valoare depăşeşte suma de 10.000 lei, astfel cum prevede art. 3 pct. 12 din lege, şi de la a cărei scadenţă au trecut mai mult de 30 de zile.
Împotriva sentinţei civile de mai sus a declarat recurs debitoarea S.C. W S.R.L. Timişoara, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii creditoarei având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei.
În motivare recurenta a arătat că a achiziţionat de la intimată un aspirator cu jet de abur Billy B şi un utilaj de spălat cu abur CL 1700 uzat, discuţiile purtate între reprezentanţii celor două societăţi fiind în sensul că preţul aspiratorului este de 3.500 euro, sumă înscrisă în oferta prezentată, iar al utilajului de spălat cu aburi uzat 4.000 euro. Ulterior, când debitoarea a recepţionat marfa şi a primit factura fiscală a constatat că preţurile sunt mult mai mari, ele necorespunzând înţelegerii anterioare. După ce a atras atenţia creditoarei factura a fost refăcută, în sensul că în locul sumei de 36.997,32 lei a fost trecută valoarea de 34.736,13 lei. Reprezentantul debitoarei, după refacerea facturii, nu a mai verificat dacă în document a fost înscrisă suma corectă, semnând această factură, urmând să aplice ulterior şi ştampila societăţii. Abia după câteva zile a constatat că suma înscrisă în factura fiscală nu reprezintă preţul negociat de părţi, refuzând să mai aplice ştampila, luând legătura cu administratorul creditoarei, care l-a asigurat că va verifica suma menţionată şi că va reface factura în cazul în care aceasta nu corespunde înţelegerii lor. Cu toate acestea, factura nu a fost refăcută, deşi din suma menţionată debitoarea a achitat 1.500 lei reprezentantului vânzătorului în prezenţa mai multor persoane, fără să-i fie remisă vreo chitanţă în acest sens. După aproximativ două săptămâni atât aspiratorul, cât şi utilajul de spălat cu aburi s-au defectat, iar reprezentanţii vânzătorului au constatat doar că aparatele nu funcţionează, fără a proceda la repararea lor nici până în prezent, motiv pentru care nu a mai achitat contravaloarea facturii fiscale în temeiul excepţiei de neexecutare a contractului, ca urmare a neîndeplinirii de către creditoare a obligaţiilor sale.
Prin decizia civilă nr. 736 din 19 mai 2009 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul societăţii debitoare şi a modificat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins cererea creditoarei având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, obligând intimata la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit art. 31 din Legea nr. 85/2006, modificată, orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzută de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei; b) existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii.
Articolul 3 pct. 6 din acelaşi act normativ defineşte noţiunea de creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei ca fiind creditorul a cărui creanţă, împotriva patrimoniului debitorului, este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Textul acestui articol stabileşte, aşadar, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creanţa deţinută de creditor asupra averii debitorului pentru ca cererea privind declanşarea procedurii de executare colectivă să poată fi admisă. Creanţa trebuie să fie certă, în sensul existenţei sale neîndoielnice şi a cuantumului cert, având expunere monetară, lichidă şi exigibilă – asupra căreia se pot ridica pretenţii – şi să se încadreze în valoarea pragului stabilit de art. 3 pct. 12 din acelaşi act normativ, respectiv minim 10.000 lei, iar pentru salariaţi, 6 salarii medii pe economie.
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori [art. 3 pct. 1 lit. a)], cum în mod corect a arătat şi societatea intimată. Dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzute de art. 1 din actul normativ amintit, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate cooperatistă, o organizaţie cooperatistă, o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.
Recurenta este o societate comercială cu răspundere limitată având stabilită o durată de funcţionare nelimitată, şi este ştiut faptul că societăţile constituite cu respectarea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Insolvenţa debitorului, fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor.
Faţă de dovezile anexate de creditoare cererii introductive, precum şi lipsa oricărei contestaţii din partea debitoarei, în mod just prima instanţă a apreciat că este relevant înscrisul existent la dosarul de fond, care atestă neachitarea de către recurentă a unei facturi fiscale în valoare de 34.736,13 lei, care depăşeşte, deci, valoarea-prag impusă de pct. 12 al art. 3 din lege.
Dovada caracterului cert al creanţei se poate face atât prin titlu executoriu, cât şi prin act sub semnătură privată sau orice alt înscris necontestat de debitor nici în privinţa existenţei sale, nici în ceea ce priveşte cuantumul creanţei solicitate în baza acestuia. Sub acest din urmă aspect, Curtea reţine că din înscrisurile depuse de către recurentă cu ocazia soluţionării căii de atac, în condiţiile art. 305 din Codul de procedură civilă, respectiv copia cererii de chemare în judecată a societăţii intimate pentru rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect aspiratorul cu jet de abur Billz B şi un utilaj de spălat cu abur CL 1700 perfectat între cele două societăţi, în conformitate cu factura fiscală seria HV-TM 1009/22.04.2008 în valoare de 34.736,13 lei, adică exact factura anexată de creditoare cererii introductive şi în temeiul căreia a fost declanşată procedura insolvenţei faţă de debitoare, rezultă fără putinţă de tăgadă că creanţa reclamată de intimată este în litigiu.
În aceste condiţii este evident faptul că creanţa de 34.736,13 lei (nemaiavând nicio relevanţă juridică pretinsa plată parţială de 1.500 lei, nerecunoscută de creditoare) nu mai îndeplineşte condiţia de a fi certă, în sensul că dacă susţinerile recurentei referitoare la pretinsa neexecutare culpabilă a obligaţiilor legal asumate de către societatea vânzătoare vor fi primite de către tribunal se va dispune rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, întemeiat pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractele sinalagmatice, pe împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligaţii lipsind de suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât desfiinţarea – rezolvirea – întregului contract trebuie dispusă şi, ca atare, respectiva creanţă nu mai poate constitui temei pentru deschiderea procedurii de executare colectivă, impunându-se modificarea sentinţei tribunalului prin care judecătorul-sindic a declanşat procedura concursuală şi a stabilit toate măsurile adiacente care rezultă din adoptarea unei asemenea soluţii.
Văzând că recurenta a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, reţinând culpa procesuală a acesteia din urmă, în baza art. 274 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, Curtea a obligat creditoarea la plata sumei de 700 lei către debitoare cu acest titlu, potrivit chitanţei nr. 44/28.04.2009 emisă de Cabinet Individual de Avocat B.M. din Baroul Timiş.
