– Legea nr. 85/2006: art. 31, rap. la art. 3 pct. 1, 6 şi 12
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 – art. 120
Potrivit Legii insolvenţei creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă.
Din punct de vedere al sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să probeze existenţa ei; la rândul său, în măsura în care debitorul pretinde stingerea respectivei obligaţii prin plată, acesta va trebui să dovedească tocmai faptul plăţii, excepţie fiind cazurile în care plata este prezumată de lege.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 1360 din 23 august 2012, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 425/JS din 31 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. 3865/115/2011 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a respins contestaţia debitoarei S.C. A S.R.L. Caransebeş, admiţând, în schimb, cererea introductivă formulată de creditoarea B S.A. Bucureşti, dispunând deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii debitoare, cu toate consecinţele care rezultă din adoptarea unei asemenea măsuri.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs debitoarea, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin, iar în cazul în care instanţa de control judiciar va aprecia că nu se impune casarea hotărârii atacate, modificarea acesteia în tot, în sensul admiterii contestaţiei sale şi respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
Prin decizia civilă nr. 1360 din 23 august 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de debitoarea S.C. A S.R.L. Caransebeş împotriva sentinţei civile nr. 425/JS din 31 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 3865/115/2011 în contradictoriu cu creditoarea intimată B S.A. Bucureşti şi administratorul judiciar S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că instanţa de recurs este ţinută să analizeze dacă tribunalul, prin judecătorul-sindic, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, precum şi dacă în cauză este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă.
Prin recursul formulat debitoarea a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică întrucât cererea creditoarei în mod greşit a fost admisă de tribunal, în speţă nefiind îndeplinite toate condiţiile necesare deschiderii procedurii insolvenţei, creanţa reclamată nefiind certă de vreme ce societatea a achitat o parte din sumele datorate băncii, ceea ce ar fi trebuit să ducă la diminuarea datoriei, impunându-se prezentarea de către creditoare a documentelor primare justificative care au stat la baza înregistrărilor efectuate în contul liniei de credit, iar mai apoi, solicitarea opiniei unui specialist.
Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, în vigoare la data înregistrării cererii introductive, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiaşi articol, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori. Articolul 31 din acelaşi act normativ statuează că orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei; b) existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 45.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat.
Ca atare, dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzut de art. 1 şi art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.
Debitoarea recurentă este o societate comercială cu răspundere limitată şi este ştiut faptul că societăţile constituite cu respectarea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea acestei proceduri judiciare trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 90 de zile de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinei şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de „insolvenţă” şi cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de demarcaţie fiind necesară şi datorită faptului că nu puţini dintre debitori contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvenţă invocând existenţa în patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obţine acoperirea creanţei reclamate de creditori.
Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un ritm adaptat obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe care le datorează, această stare subzistând şi atunci când lipsa lichidităţilor îşi are sorgintea în blocajul financiar.
În conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificată, creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile, condiţii reglementate de art. 379 din Codul de procedură civilă, care se aplică, potrivit art. 149 din lege, şi în această materie, cel din urmă text statuând că dispoziţiile Legii insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă, toate aceste condiţii fiind îndeplinite în speţă.
În mod corect judecătorul-sindic a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar de creditoarea intimată reiese că aceasta deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile, al cărei cuantum este mai mare de 45.000 lei. Astfel, caracterul cert al creanţei rezultă fără putinţă de tăgadă din contractul de credit facilitate revolving nr. BL 27797/16.04.2008 şi din modul de calcul al creanţei prezentat de bancă (care a fost depus la dosarul de sindic în data de 22 februarie 2012, contrar celor afirmate de recurentă), potrivit cărora totalul datoriei S.C. A S.R.L. Caransebeş (inclusiv dobânzile şi comisioanele bancare) este de 187.722,14 lei.
Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei în sensul că datoria societăţii faţă de banca intimată nu poate fi aşa de mare, de vreme ce, pe de o parte, debitoarea nici măcar nu a indicat care ar fi, în opinia sa, creanţa pe care ar datora-o în temeiul contractului de credit susmenţionat, iar pe de altă parte, sumele plătite de aceasta au fost avute în vedere de către bancă, fiind evidenţiate în modul de calcul (totalizând 13.224,45 lei, cu care a fost diminuată valoarea dobânzilor bancare în sumă de 18.893,89 lei), iar potrivit regulilor statornicite de Codul civil, din punct de vedere al sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să probeze existenţa ei (dovadă făcută de intimată prin înfăţişarea contractului de credit bancar); la rândul său, în măsura în care debitorul pretinde stingerea respectivei obligaţii prin plată, acesta va trebui să dovedească tocmai faptul plăţii, excepţie fiind cazurile în care plata este prezumată de lege (spre ex., art. 1138 din Codul civil); or, recurenta nu a făcut dovada restituirii împrumutului acordat de intimată sau măcar a existenţei unei datorii sub valoarea-prag prevăzută de Legea insolvenţei.
De asemenea, nu trebuie omis faptul că în conformitate cu prevederile legale în materie bancară (art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului), contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii, iar creanţa intimatei izvorăşte tocmai dintr-un asemenea contract, cu toate consecinţele care rezultă dintr-o asemenea împrejurare, ceea ce-i conferă caracterul de a fi certă.
Afirmaţiile debitoarei privitoare la necesitatea obţinerii părerii unui specialist, a cărui opinie ar fi putut fi opusă opiniei specializate a băncii nu pot fi primite, pentru că un asemenea mijloc de probă nu a fost solicitat în primă instanţă, iar părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de fond de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
În fine, nici critica referitoare la nediminuarea datoriei reclamate, deşi recurenta a făcut plăţi către intimată, nu este justificată pentru următoarele motive: din linia de credit în valoare totală de 100.000 lei, cât banca avea obligaţia să pună la dispoziţia debitoarei potrivit contractului încheiat cu aceasta, societatea a utilizat (a efectuat trageri) suma de 99.805,95 lei; cu toate că, în conformitate cu clauzele contractuale, împrumutatul avea obligaţia să plătească dobândă la suma utilizată din linia de credit la o rată egală cu suma dintre rata de bază de 13,50% p.a. şi marja băncii de 4% p.a., adică 17,50%, la care se adaugă şi comisioanele stipulate (comisionul de acordare, comisionul de administrare, comisionul de modificare etc.), debitoarea nu a respectat termenele de plată, deşi dobânda era scadentă şi plătibilă lunar, potrivit art. 3.1.1 din condiţiile generale la contract (scadenţa liniei de credit fiind 15.04.2009); acest lucru a determinat aplicarea de către bancă a unei dobânzi penalizatoare, în temeiul art. 2.5 din contract, în cuantum de 27,50%, toate sumele plătite de recurentă fiind imputate asupra dobânzii şi nu asupra capitalului, în deplină conformitate cu cele convenite de părţi prin clauza de la art. 3.6.2 din condiţiile generale; de aceea, sumele restituite de recurentă băncii nu se evidenţiază în privinţa principalul, ci exclusiv asupra accesoriilor.
Cum creanţa pe care contractul de credit o atestă, deşi contestată de societatea debitoare potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, modificată, nu a fost achitată până la momentul pronunţării în fond, în mod corect judecătorul-sindic a apreciat că recurenta este în încetare de plăţi şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva sa.
