– Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: art. 1 alin. 2;
– Legea nr. 351/2004: art. 21, art. 96 lit. a);
– O.G. nr. 60/2000: art. 76 alin. 1.
Amplasarea unei conducte de gaz metan în subsolul unei suprafeţe de teren proprietatea unei persoane fizice este de utilitate publică şi se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar utilizatorul este obligat să plătească proprietarului terenului despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
(Tribunalul Suceava, sentinţa nr. 871 din 30 aprilie 2009)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 6 noiembrie
2007, reclamanţii T. şi T. au chemat în judecată pe pârâta S.N. Transport Naturale T. SA M., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acesteia să-şi ridice conducta de transport gaze naturale amplasată în subsolul terenului lor în suprafaţă de 4.739 mp, identic cu p.f. nr. 3550/3 din CF nr. 15221 a corn. cad. R.
în motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că în anul 2001, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1542 din 6 septembrie 2001, au cumpărat terenul ce face obiectul litigiului de faţă, cu intenţia ca în câţiva ani să înceapă construirea a două case pe acest teren, pentru cei doi copii ai lor. Suprafaţa de teren este bine situată, într-o zonă foarte apropiată de centru şi foarte bine cotată a municipiului R.
în anul 2005 au iniţiat demersuri pe lângă Primăria mun. R. în vederea obţinerii unui certificat de urbanism, care urma să stea la baza unei autorizaţii de construire pentru locuinţele dorite, ocazie cu care au aflat că de fapt pe terenul lor nu se mai poate construi pentru că, în anul 2002, pârâta ar fi amplasat pe acest teren o conductă de gaz metan, iar potrivit legislaţiei în vigoare, în apropierea acesteia nu pot fi ridicate construcţii.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 96 lit. a) din Legea gazelor – Legea nr. 351/2004 – le este interzisă realizarea de construcţii pe teren, fiind vorba despre zona de siguranţă a conductei de gaz metan, conductă ce traversează în diagonală terenul.
Arată reclamanţii că, în anul 2001, când au cumpărat acest teren, conducta de gaz metan nu exista. Aceasta a fost realizată în vara anului 2002, fără însă a fi respectate prevederile legale în vigoare la acea dată privind utilizarea terenurilor terţilor în vederea
realizării de conducte pentru transportul de gaze naturale. Este vorba despre O G. nr. 60/2000 privind reglementarea activităţilor din sectorul gazelor naturale. Potrivit acestui act normativ (art. 76), în vederea amplasării conductei pe terenul proprietatea lor, pârâta trebuia să le solicite acordul, fapt ce nu s-a întâmplat. Ba mai mult, nu s-a făcut nici aplicarea alin. 2 al art. 76 din actul normativ amintit, în sensul solicitării de către pârâtă a unei hotărâri judecătoreşti prin care să se stabilească detaliile raportului juridic dintre ei – despăgubiri, ce porţiune din teren urma să fie afectată şi în ce măsură etc., pârâta mizând probabil pe faptul că reclamanţii, nelocuind acolo, nu vor afla despre lucrare sau vor afla când va fi prea târziu.
Precizează că nu au fost înştiinţaţi de nimeni cu privire la începerea sau finalizarea lucrării de instalare a conductei de gaz metan.
în drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 494 alin. I teza a
ll-a C. civ.
Ulterior, reclamanţii şi-au completat acţiunea solicitând, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri civile pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren afectate de conducta de gaz metan.
Pârâta a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca fiind netemeinică şi nelegală.
Referitor la capătul de cerere privind mutarea conductei magistrale de pe terenul proprietatea reclamantei, pârâta face precizarea că acest lucru nu este posibil decât în mod excepţional (potrivit art. 96 din Legea gazelor, modificată) şi cu suportarea tuturor cheltuielilor de modificare a traseului conductei de către solicitant.
Potrivit art. 21 din Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările şi completările ulterioare, activitatea de transport a gazelor naturale constituie serviciu public de interes naţional, iar lucrările de realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare şi întreţinere a obiectivelor/sistemelor de transport de gaze naturale sunt lucrări de utilitate publică.
în scopul asigurării integrităţii Sistemului Naţional de Transport prin conducte şi în considerarea caracterului de serviciu public al acestei activităţi, legiuitorul a instituit, prin acelaşi act normativ, un drept de uz şi de servitute legală asupra terenurilor subtraversate de conductele de transport gaze naturale.
Potrivit art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004, modificată, „asupra terenurilor şi a altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţilor, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condiţiile legii, de: dreptul de uz, dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora, dreptul de restrângere sau încetarea unor activităţi, precum şi de dreptul de acces la utilităţile publice.”
Drepturile de uz şi de servitute legală au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective. Exercitarea acestor drepturi se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora (art. 90 din Legea nr. 351/2004, cu modificările ulterioare).
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că cererea reclamantei este întemeiată în parte.
La data de 6 septembrie 2001, reclamanţii au achiziţionat o suprafaţă de 4.739 mp teren identică cu p.f. nr. 3550/3 a corn. cad. R., teren situat în intravilanul oraşului, în apropierea zonei centrale. în cursul anului 2002, pârâta a amplasat pe o parte din
terenul reclamanţilor o conductă de transport gaze naturale care alimentează Staţia de Reglare Măsurare Predare R.
La data amplasării conductei, era în vigoare O.G. nr. 60/2000 privind reglementarea activităţilor din sectorul gazelor naturale, care, în art. 76 alin. 1, stabileşte că „drepturile de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc prin acord între proprietarul terenului şi concesionar, cu precizarea duratei, conţinutului, a condiţiilor şi limitelor de exercitare, precum şi a despăgubirilor şi indemnizaţiei acordate proprietarului.” în cazul în care părţile nu ar fi ajuns la un consens, dispoziţiile alin. 2 din acelaşi text normativ stabilesc că „în caz de nerealizare a acordului prevăzut la alin. (1) între concesionar şi proprietar (…) la cererea concesionarului, va decide instanţa judecătorească competentă, hotărârea acesteia constituind titlu executoriu pentru drepturile prevăzute la alin. (1).”
în speţă, nu s-a cerut acordul reclamanţilor pentru stabilirea unui drept de uz ori servitute în favoarea pârâtei, lucru recunoscut chiar de către pârâtă în întâmpinarea formulată. De asemenea, nu s-au stabilit despăgubirile ce se cuveneau reclamanţilor.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că amplasarea conductei de gaz pe terenul reclamanţilor le-a produs acestora prejudicii în valoare de 387.664 lei, constând în scăderea valorii suprafeţei de 2.161 mp teren, identificată între punctele B-F-G-H-C din anexa 7, prin schimbarea categoriei de folosinţă de la teren construibil la teren arabil.
Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei care susţine că nu pot fi acordate despăgubiri reclamanţilor întrucât, potrivit art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, „exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora”, pe de o parte pentru că dreptul reclamanţilor la despăgubiri a luat naştere la data amplasării conductei, în temeiul art. 76 alin. 1 din O.G. nr. 60/2000, în vigoare la acea dată, şi, pe de altă parte, pentru că în cazul neacordării reclamanţilor a despăgubirilor solicitate s-ar încălca dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care apără dreptul de proprietate împotriva oricărei ingerinţe din partea statului.
într-adevăr, conducta amplasată pe suprafaţa de teren proprietatea reclamanţilor este de utilitate publică, iar ingerinţa poate fi încadrată în dispoziţiile alin. 2 din art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, care prevede că statele au dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă, însă, că şi în cazul în care ingerinţa este una dintre cele prevăzute de alin. 2 din art. 1, proprietarul trebuie să fie despăgubit pentru prejudiciile suferite pentru a nu suporta o obligaţie mult prea oneroasă, care ar împiedica realizarea unui just echilibru între protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general.
Cum, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. 2 din României, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”, instanţa va constata că aplicarea dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 351/2004 sunt de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al reclamanţilor ocrotit de dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi va admite în parte acţiunea, în sensul obligării pârâtei la plata despăgubirilor solicitate.
Nu poate fi admisă cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la ridicarea conductei amplasate pe suprafaţa de teren proprietatea lor, întrucât, aşa cum s-a arătat, aceasta este de utilitate publică şi este o ingerinţă permisă în virtutea alin. 2 din art. 1 din Protocolul nr. 1.
De altfel, chiar dispoziţiile art. 76 alin. 1 din O.G. nr. 60/2000 nu prevăd posibilitatea refuzului proprietarului de a accepta amplasarea conductei, ci numai obligaţia concesionarului de a-i plăti despăgubiri, în caz de neînţelegere, cuantumul acestora fiind stabilite de către instanţa de judecată.
Faţă de cele arătate, Tribunalul va admite în parte acţiunea reclamanţilor şi va obliga pârâta să plătească reclamanţilor despăgubiri în sumă de 387.664 lei.
