(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. com., de cont. adm. şi fiscal, dec. nr. 271/2008, nepublicată)
Prin sentinţa civilă nr. 32 din 18 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria Beclean s-a respins plângerea contravenţională formulată de petentul C. R. N. împotriva procesului verbal seria M nr. 159482/2.03.2007 încheiat de I.P.J. Bistriţa-Năsăud – Postul de Poliţie Petru Rareş constatând că starea de fapt reţinută în actul de constatare este reală, că încadrarea faptei este corectă şi că petentul nu a făcut dovada contrară menţiunilor din procesul-verbal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul.
Recursul este fondat.
Instanţa de fond a stabilit starea de fapt bazându-se în principal pe menţiunile din procesul-verbal de constatare, precum şi pe zona de impact dintre cele două autoturisme.
Tribunalul constată că procesul-verbal întocmit de organele de poliţie s-a făcut în baza declaraţiilor date de părţile angajate în incident, organul constatator nepercepând prin propriile simţuri producerea evenimentului rutier, împrejurare care rezultă din raportul existent la dosarul de fond. Aşa fiind, înlăturarea probaţiunii cu declaraţia martorei M. C., cu motivarea că este infirmată de restul probatoriului administrat cauzei, constituie o greşeală a instanţei de fond, întrucât martora audiată este singura care se poate aprecia că nu este interesată în cauză şi care a perceput propriu sensibus evenimentul.
Mai mult, din interpretarea textului legal aplicabil, respectiv a art. 118 alin. 1 lit. a din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, text reţinut şi de organul constatator, rezultă că obligaţia celui care se angajează în depăşire este aceea de a se asigura că cel care îl precedă sau îl urmează nu a semnalizat intenţia începerii unei manevre similare sau că poate depăşi fără a pune în pericol circulaţia din sens opus.
Nu se poate înlătura susţinerea petentului privitoare la faptul că numitul D. M. C. nu a semnalizat intenţia de depăşire spre stânga, cât timp nicio altă probă existentă în dosar nu infirmă acest punct de vedere, ba mai mult susţinerea este întărită de martorul audiat în cauză. De altfel, dacă D. M. C. ar fi avut semnalizată manevra de virare spre stânga în momentul în care petentul-recurent s-a angajat în manevra de depăşire a celor două autoturisme care urmau Daciei conduse de D. M. C., era timp suficient ca petentul să renunţe la manevra de depăşire şi să revină pe banda pe care circula iniţial. Chiar incidentul produs duce la concluzia logică că ori numitul D. M. C. nu a semnalizat deloc intenţia de virare la stânga, ori că a semnalizat după ce petentul s-a angajat în depăşire, împrejurări care au dus la imposibilitatea evitării accidentului.
În conformitate cu dispoziţiile legale, prima obligaţie a conducătorului auto care intenţionează să schimbe direcţia de mers prin virare la stânga este aceea de a se asigura că manevra se poate efectua în siguranţă fără să pună în pericol circulaţia autovehiculelor care îl urmează şi se află în depăşire sau circulaţia autovehiculelor din sens opus. Din moment ce nu există certitudinea că D. M. C. s-a asigurat în sensul dispoziţiilor legale şi că a semnalizat intenţia de virare la stânga cu respectarea distanţei de 50 m. înainte de efectuarea manevrei, nu se poate stabili că acesta nu are culpă în producerea accidentului.
Pe de altă parte, nu se poate imputa petentului nici faptul că nu a avut o conduită preventivă, cât timp drumul nu este semnalizat corespunzător pentru a preveni conducătorii auto cu privire la existenţa unei intersecţii.
Concluzionând asupra tuturor celor de mai sus, tribunalul apreciază că din probele existente în cauză – astfel cum au fost ele mai sus menţionate, la care se adaugă şi schiţele de la locul incidentului – se poate desprinde doar culpa comună a conducătorilor auto în producerea evenimentului de circulaţie, motiv pentru care recursul urmează să fie admis, iar sentinţa să fie modificată în sensul menţionat.
