în legislaţia în vigoare nu există nici o prevedere legală care să consacre o excludere de plano a întrunirii de către persoană atât a calităţii de handicapată cât şi a aceleia de încadrată în gradul li de invaliditate.
Este relevant în acest sens că din punct de vedere conceptual cele două categorii – invaliditate şi fizic se suprapun într-o larga măsură, iar, pe de altă parte, Legea nr. 3/1977 nu cuprinde prevederi în ceea ce priveşte persoanele handicapate în timp ce Legea nr. 53/1992, la rândul său, nu se referă la pensionarii de invaliditate. Existenţa unor criterii medicale de diagnostic nu poate restrânge sfera de aplicare a Legii nr. 53/1992.
Secţia de Administrativ, decizia nr. 368 bis din 16 februarie 1998.
Prin sentinţa civilă nr. 114 din 23 iulie 1997, Curtea de Apel Cluj – secţia comercială şi de contencios administrativ a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Z.E împotriva Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială a judeţului Bistriţa Năsăud – Oficiul de Expertiză Medicală, a obligat pârâta să elibereze reclamantului decizia privind încadrarea în categoria de persoană handicapată de gradul II de invaliditate, respingând cererea referitoare la restituirea impozitului şi la plata daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a demonstrat, pe baza expertizelor medicale la care a fost. supus, că se încadrează în categoria de persoane handicapate definite ca atare prin art. I din Legea nr. 53/1992, iar în aceste condiţii, refuzul autorităţii pârâte de a elibera actul care să ateste această situaţie este nejustificat. în ceea ce priveşte restituirea impozitului pe salariu, se arată că reclamantul poate pretinde impozitul de la organele cere 1-au încasat iar daunele morale cerute nu au fost nici justificate nici dovedite.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale a judeţului Bistriţa Năsăud, arătând că, potrivit criteriilor medicale de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă elaborate de Ministerul Sănătăţii, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Secretariatul de Stat pentru handicapaţi, se distinge între: handicap congenital, handicap dobândit precoce şi handicap dobândit în perioada vieţii profesionale poate da dreptul persoanei la o de invaliditate, potrivit Legii nr. 3/1977. Prin urmare, susţine recurenta, reclamantul beneficiază de prevederile Legii nr. 3/1977 ca invalid gradul II, iar nu de prevederile Legii nr. 53/1992 ca handicapat; invalidul suferă şi el un handicap însă acesta survine ca urmare a faptului că a desfăşurat o activitate profesională şi are drept consecinţă că primeşte drepturile prevăzute de legislaţia asigurărilor sociale de stat în raport cu vârsta şi cu vechimea în muncă.
Recursul nu este fondat.
Reclamantul are o situaţie ce justifică atât încadrarea în gradul II de invaliditate cât şi considerarea sa ca persoană handicapată, potrivit criteriilor prevăzute în art. I din Legea nr. 53/1992. Se susţine însă prin recurs că handicapul care a intervenit ca urmare a desfăşurării activităţii profesionale presupune acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 3/1977 şi nu a celor prevăzute de Legea nr. 53/1992. Acest punct de vedere nu poate fi primit fiindcă nu se bazează pe nici o prevedere legală care să consacre o excludere de plano a întrunirii de către o persoană a ambelor calităţi.
în acest sens, este relevant că din punct de vedere conceptual cele două categorii – invaliditate şi handicap fizic -se suprapun într-o largă măsură, iar Legea nr. 3/1977 nu cuprinde prevederi în ceea ce priveşte persoanele handicapate, în timp ce Legea nr. 53/1992, la rândul său, nu se referă la pensionarii de invaliditate.
În context, criteriile medicale de diagnostic clinic, diagnostic funcţional, şi de evaluare a capacităţii de muncă invocate de către recurentă, chiar în măsura în care au caracterul unui act administrativ cu caracter normativ şi nu sunt doar norme interne de aplicare a legii, nu pot restrânge sfera de aplicare a Legii nr. 53/1992. Concluzia se impune fiindcă un asemenea tip de acte are forţa juridică corespunzătoare autorităţilor publice emitente deosebit de faptul că recurenta nici nu a precizat dacă asemenea “criterii” au fost publicate şi nici nu le-a prezentat instanţei care să poată aprecia în ce măsură sunt aplicabile în cauză, ceea ce ridică semne de întrebare chiar asupra existenţei “criteriilor” respective.
Aşa fiind, nu se justifică, din punct de vedere legal, distincţia invocată de către recurentă.
De aceea, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
